Păşesc sfios

(În sfârşit, cu ajutorul Domnului, am putut ajunge pentru întâia oară la o Adunare a Oastei, în Biserica din oraşul meu, iar seara am scris aceste rânduri)


Păşesc sfios, ca-n prima zi de şcoală,
Pe treapta Catedralei celei Sfinte.
Am multe-n gând şi urc anevoios,
Iar lupta-mi n-o pot scrie în cuvinte!

O uşă larg deschisă stă şi-aşteaptă,
Vecernia îşi cheamă tainic Dorul,
Iar clopotele-mbie la-nchinare.
Nepăsător mai trece călătorul!

Dar la căldura Casei Sale Sfinte
Sunt multe suflete ce se-ncălzesc,
Căci pentru ei, bătaia cea de clopot
Nu-i ora cinci, e un Îndemn Ceresc!

Pentru ei viaţa nu mai este goană
După averi, prin lumea de păcat,
Ci e o luptă dusă pân’ la moarte
S-adauge alt suflet câştigat!

Sunt oameni cari s-au dezbrăcat de sine
Şi-au îmbrăcat Cămaşa lui HRISTOS,
Şi au un Dor nebun de Veşnicie,
Doar Datoria Sfântă-i ţine jos!

Iar când cântări înalţă pe aripi de Iubire,
Simt un fior, şi-o lacrimă îmi scapă.
Ce caut printre îngeri, IISUSE, Domnul meu?,
Că viaţa mi-e lumească şi gura îmi e seacă!

O Sfântă Rugăciune m-apropie mai tare,
Parcă îi ştiu de undeva, din vis.
Să fie oare-aceştia cei care m-au purtat
Pe mine, slăbănogul, pe-al casei ‘coperiş?

Îţi mulţumesc, IISUSE, că m-ai trimis acolo,
E locul unde vreau mai des ca să ajung,
Că între fraţi e bine, şi linişte, şi pace,
Şi Crucea TA ne este comoară, şi nu jug!

Slăvit să fie DOMNUL!