-
Ca o cămila prin urechile acului...
De ce Domnul Iisus afirma adesea ca bogatii vor intra cu greu in Împărăţia
lui Dumnezeu?
Să vedem mai intâi cam ce ins...
Doare când fătul încă nenăscut, Ce-şi cântă-n burta mamei răsăritul S-audă de la doctor dramaticul răspuns: “Ai fost doar o greşeală, eu îţi voi fi sfârşitul!”
Doare când un puştan de zece ani Aşteaptă-nfierbantat pauza mare Şi, cum a ‘nvăţat de la cei mari, Fumează pân’ la filtru o ţigare!
Doare şi alergarea unei fete, Ce-şi ţine pruncul strâns la al său piept, Prin nepăsare, osândă şi dispreţ, Cerşind la cei cu milă, al fiului ei drept!
Doare când, din certuri conjugale, Familii se destramă şi dispar, Copiii sunt jucaţi în tribunale Ca într-un joc al unui trib barbar!
Doare şi chinul din spitale, Acolo unde copii bolnavi şi trişti Prind rădăcini în grele suferinţe, Uitaţi de ai lor semeni egoişti!
Dragi oameni mari, ce-aţi fost copii odată, De ce vă tot jucaţi cu-aceste flori, Şi ridicând din umeri la plânsul ce-i înneacă Vă răcoriţi cu lacrimile lor?
De ce îi ardeţi pe altarul lumii, Crescându-i în învăţături străine, Şi n-ascultaţi odată îndemnul lui Iisus: “Oameni, lăsaţi copiii să vină la Mine!”
Dacă-i iubiţi, aşa cum v-arătaţi, Nu le mai frângeţi a lor aripioare, Ei vă vor trimite raze de Lumină, Lăsaţi-i doar să zboare, să zburde către Soare!
Doamne esti a mea iubire Tu esti tot ce mi-a ramas Vie orice prigonire Eu de tine nu ma las
Doamne Tu le stii pe toate Gandul inimii mi-l stii Tu mi-alini cu bunatate Toate zilele pustii
Ochii mi-i ridic spre Tine Plini de rugaciuni si dor Tu esti totul pentru mine Scumpul meu Mantuitor
A mea inima intreaga Langa tine vreau sa-o tin Doamne Tu pe veci mi-o leaga Ca sa fie a Ta deplin Sa-ti urmeze si sa-Ti cante Si sa faca tot ce-I spui Fara sa se inspaimante De puterea nimanui
Tu mi-ai fost a mea iubire Si-ajutor in tot ce-am tras Vie orice prigonire Eu Iisuse nu te las Vie orice prigonire Eu Iisuse nu te las
(În sfârşit, cu ajutorul Domnului, am putut ajunge pentru întâia oară la o Adunare a Oastei, în Biserica din oraşul meu, iar seara am scris aceste rânduri)
Păşesc sfios, ca-n prima zi de şcoală, Pe treapta Catedralei celei Sfinte. Am multe-n gând şi urc anevoios, Iar lupta-mi n-o pot scrie în cuvinte!
O uşă larg deschisă stă şi-aşteaptă, Vecernia îşi cheamă tainic Dorul, Iar clopotele-mbie la-nchinare. Nepăsător mai trece călătorul!
Dar la căldura Casei Sale Sfinte Sunt multe suflete ce se-ncălzesc, Căci pentru ei, bătaia cea de clopot Nu-i ora cinci, e un Îndemn Ceresc!
Pentru ei viaţa nu mai este goană După averi, prin lumea de păcat, Ci e o luptă dusă pân’ la moarte S-adauge alt suflet câştigat!
Sunt oameni cari s-au dezbrăcat de sine Şi-au îmbrăcat Cămaşa lui HRISTOS, Şi au un Dor nebun de Veşnicie, Doar Datoria Sfântă-i ţine jos!
Iar când cântări înalţă pe aripi de Iubire, Simt un fior, şi-o lacrimă îmi scapă. Ce caut printre îngeri, IISUSE, Domnul meu?, Că viaţa mi-e lumească şi gura îmi e seacă!
O Sfântă Rugăciune m-apropie mai tare, Parcă îi ştiu de undeva, din vis. Să fie oare-aceştia cei care m-au purtat Pe mine, slăbănogul, pe-al casei ‘coperiş?
Îţi mulţumesc, IISUSE, că m-ai trimis acolo, E locul unde vreau mai des ca să ajung, Că între fraţi e bine, şi linişte, şi pace, Şi Crucea TA ne este comoară, şi nu jug!
Când am deschis întâia oară ochii, aveai faţa scăldată-n lacrimi de bucurie… Acuma, când îţi văd neliniştirea, în ruga mea îmi pun toată iubirea ca Domnul să îţi dea credinţa-n loc de teamă, ţie, mamă!
Cu palme calde şi braţe vânjoase mă aruncai în sus ca să prind Cerul, iar azi ne salutăm mai bărbăteşte… Eu ştiu că şi pe tine Domnul te iubeşte şi îti va alunga-ntr-o zi patima toată, ţie, tată!
Te văd în fiecare zi, îmi calci pe urme… Ştiu că ţi-am arătat şi paşi greşiţi, dar cred că voi trăi o bucurie, întoarcerea la El, Lumina vie, şi gând curat să-ţi dea în părtăşie frate, ţie!
La tine-n casă înca e Icoana Lui. Mă învăţai să-I zic o rugăciune… De-atuncea tot I-am zis, şi ochii mi-a deschis, şi-n rugăciunea-mi astăzi te cuprind, şi-aş vrea şi pe bunicul să îl simt, bunico, lângă tine!
Cu aceste rânduri vin la Tine, Doamne, de-atâtea ori îi uit în rugăciune, poate din griji prea multe pentru lume sau poate din păcat ori nebunie, dar am în suflet o nădejdie vie că într-o zi de mare bucurie îi vei chema şi pe ai mei să-Ţi fie copii,Tie!
Nu sunt poet…ci-un biet condei, Ce-l ţii în Mâna Ta cea Sfântă, Şi-atât de tare mă-nfior Simţindu-Ţi urma cea adâncă De piron!
Nu ştiu să scriu,n-am ştiut vreodata, Dar, DOAMNE, când îmi dai căldura, Cerneala parcă-mi clocoteşte Şi-ncep s-aştern pe coala albă Gând de Dor!
Cândva traiam printre minciuni, Mă stăpâneau doar mâini nebune, Şi zgârâiam caiete-ntregi, Şi risipeam cerneala bună, Fără rost!
Dar am găsit condeie fericite. Scriau despre Lumina fără nor, Vedeam că toate-s altfel decât mine Şi mă-ntrebam : Cum poate-atinge Cerul Scrisul lor?
Atunci simţit-am Mâna Ta cea caldă Cum ai întins-o către mine-usor... M-ai scos cu grijă din cealaltă palmă Şi am văzut că pân’-atunci, o viaţă-ntreagă, Am fost piron!
Acum îmi dăruieşti seri neuitate Învăluite în parfum de tei, Şi mă îndemni ca să îmi scriu minunea, Cu lacrimi mari, ca să citească lumea, Cum din piron, prin mila TA, IISUSE, Azi sunt condei!