Lăsaţi copiii!

Doare când fătul încă nenăscut,
Ce-şi cântă-n burta mamei răsăritul
S-audă de la doctor dramaticul răspuns:
“Ai fost doar o greşeală, eu îţi voi fi sfârşitul!”

Doare când un puştan de zece ani
Aşteaptă-nfierbantat pauza mare
Şi, cum a ‘nvăţat de la cei mari,
Fumează pân’ la filtru o ţigare!

Doare şi alergarea unei fete,
Ce-şi ţine pruncul strâns la al său piept,
Prin nepăsare, osândă şi dispreţ,
Cerşind la cei cu milă, al fiului ei drept!

Doare când, din certuri conjugale,
Familii se destramă şi dispar,
Copiii sunt jucaţi în tribunale
Ca într-un joc al unui trib barbar!

Doare şi chinul din spitale,
Acolo unde copii bolnavi şi trişti
Prind rădăcini în grele suferinţe,
Uitaţi de ai lor semeni egoişti!

Dragi oameni mari, ce-aţi fost copii odată,
De ce vă tot jucaţi cu-aceste flori,
Şi ridicând din umeri la plânsul ce-i înneacă
Vă răcoriţi cu lacrimile lor?

De ce îi ardeţi pe altarul lumii,
Crescându-i în învăţături străine,
Şi n-ascultaţi odată îndemnul lui Iisus:
“Oameni, lăsaţi copiii să vină la Mine!”

Dacă-i iubiţi, aşa cum v-arătaţi,
Nu le mai frângeţi a lor aripioare,
Ei vă vor trimite raze de Lumină,
Lăsaţi-i doar să zboare, să zburde către Soare!

Slăvit să fie Domnul!