vineri, 25 decembrie 2009

Crăciun binecuvântat!


Deschideţi uşa şi lăsaţi duhul Crăciunului să vă intre în casă!
Deschideţi inimile şi lăsaţi Bucuria
şi Împlinirea să vă intre în suflet!

Deschideţi larg braţele
şi îmbrăţişarea voastră caldă,
vorba bună şi gândul curat
să fie cel mai de preţ cadou pentru cei dragi!

Fie ca Iubirea, Înţelepciunea,
Încrederea şi Generozitatea
să vă călăuzească paşii în noul an!

"La mulţi ani!"

duminică, 20 decembrie 2009

Colindătorului închisorilor de ger

Tu, drag colindător, ce ai visat biserici pline,

Răsunând de cântec, radiind sfântă lumină,

Azi visul tău s-a împlinit, “La căsuţa unde-i neaua până-n tindă”

Iată, “Minunată-i Noaptea Sfântă”, casa este plină!

Azi tot mai mulţi, cu dor, “Lângă Ieslea Minunată”

Ne-adunăm voioşi cântând, “Sfântă Maică, Sfânt Copil, dulce Taină Sfântă”.


Din adâncul închisorii, ne-ai trimis de sărbători,

O, Sfânt Colind îndepărtat din Noaptea Neuitată…”

Răsună sate şi oraşe…”O Sfânt Colind, o dalbe flori”,

Zorile ne prind adesea, umblând cu Vestea Minunată,


Curg în inimile noastre tainice şi dulci chemări…

O uşă nu rămâne-nchisă, toate se deschid cu drag,

Lerul, Doamne, ler, Eu cu drag din cer”.

Inimile noastre cântă-n toate cele patru zări,

Noapte de visare”, lin ne-aduce-n prag

Dulce copilaş ceresc” şi tainică iubire…

Între noi şopteşti şi tu, colindătorul închisorilor de ger

Ne-nvins de-a lumii ură, rămas legat mereu de cer

Din cor de îngeri ne răspunzi: “Slavă Ţie, Soare Veşnic – lerui-ler!”


În Noaptea Sfântă de Crăciun” mărturisim fără cuvinte

Numele tău, drag psalmist, frate scump şi drag părinte!


Gerul nu ne înspăimântă, Pruncul Sfânt îl risipeşte.

El, de Sus, ne-a dat tot Harul ce ne înfrăţeşte,

Ram de măr sau de măslin e, arătând cât ne iubeşte!


(Sorin M.)

Poetul a vazut lumina zilei în noaptea de Craciun a anului 1914, în catunul Râturi (azi Livada Beiusului) din comuna Mizies, judetul Bihor, în apropiere de Beius.

"Timp de mai bine de sase decenii, Traian Dorz va fi unul din cei mai buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist si propovaduitor neînfricat. Blestemul interdictiilor a planat însa mereu asupra lui. Aproximativ optsprezece ani, parintii si sotia, care nu i-au înteles aceasta chemare, au iscat fel si fel de oprelisti pentru a-l împiedica sa-l vesteasca pe Iisus Hristos asa cum cerea Biserica cea Luptatoare. Începând cu anul 1948, când regimul ateist a preluat puterea politica, sugrumând libertatile religioase, si pâna la moartea sa, în 20 iunie 1989, interdictiile s-au permanentizat si diversificat. Oastea Domnului, miscare a ortodoxiei militante, a fost declarata "secta cea mai periculoasa" si scoasa în afara legii pentru ca nu voia sa renunte la crezul ei crestin, ci, dimpotriva, sa-l mentina viu în constiinta credinciosilor Bisericii. De-a lungul existentei sale zbuciumate, presarata cu scurte pauze, poetul a totalizat peste saisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la saptesprezece ani de munca silnica pentru întreaga lui activitate. Decretul de gratiere generala din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însa supravegheat pas cu pas si împiedicat sistematic sa scrie si sa-si manifeste convingerile sale. Domiciliile fortate, chemarile inopinate la organele de Securitate îl vor tine mereu într-o stare de alerta. Interdictiile devin acum si mai suparatoare si umilitoare.

Cândva, într-un trecut de trista amintire, a nu stiu câta "sectie" dintr-un nechemat si obtuz "Comitet Central" al Partidului Comunist, care avea pretentia sa ia locul lui Dumnezeu în lume, a hotarât, într-o sedinta de pomina, "axata pe problemele muncii scriitoricesti", ca numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul sa scrie, ba, mai mult, n-are nici talent.

Astfel, mai bine de saptesprezece ani si alti ani grei de presupusa libertate, acesti oameni nesabuiti s-au jucat "de-a privighetoarea si colivia" cu poetul Traian Dorz. Dar cântaretul încatusat n-a putut fi oprit. El a devenit, cum spunea un admirator al sau, "o harfa spânzurata de-o streasina de închisoare".

În pauzele de "libertate", cu domiciliul obligatoriu la Livada Beiusului, trudind din zori si pâna-n noapte la muncile câmpului, seara, întors acasa istovit, "cu mâini batatorite de sapa si de ger", dupa o cina frugala, se aseza în pat, unde, acoperindu-se complet cu patura, la lumina lanternei, îsi scria poeziile si meditatiile crestine. Militianul sau paznicii de noapte, daca zareau cumva vreo luminita înauntru, bateau în geam, aducându-i aminte ca "n-are voie sa scrie!". Trebuia sa doarma, sa fie bun de munca a doua zi pe "ogoarele înfratite si înfloritoare ale colectivei".

Astfel si-a petrecut multe nopti, plângând, rugându-se si scriind.

Nu mai vorbim de cele aproape 200 de poezii create în închisoare fie scriindu-le pe câte un ciob de sticla gasit din întâmplare si apoi memorate, fie bazat numai pe memorie. În aceste conditii grele de neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri si riscuri de tot felul, au fost create în închisoare si lagare de munca fortata ori în precarele pauze de libertate cele aproximativ 100 de titluri de lucrari. Unele volume din aceasta vasta opera cuprind eseistica religioasa, meditatii crestine, altele sunt niste avântate pledoarii pentru pastrarea credintei, iar altele, povestiri pentru copii de toate vârstele. Poeziile sale totalizeaza un numar de peste 5000 de titluri, la care se mai adauga 7000 de proverbe versificate, din întelepciunea româneasca si aceea a diferitelor popoare.

Din toata aceasta opera, doar câteva volume de poezii au vazut lumina tiparului, pâna în 1947. Creatia poetica a acestor ani este strânsa în volumul "Spre Tara dragostei", aparut în 1947. Dupa 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tiparit în tara nici o carte dorziana. În schimb, precum în Evul Mediu, a înflorit epoca tenace a copistilor. Manuscrisele erau copiate cu mâna sau la masina de scris, în clandestinitate si în conditii de mare risc. Existenta acestor actiuni dovedeste cât de mare era setea dupa literatura crestina în catacombele Estului. Tot atât de primejdioasa si ilegala era raspândirea operei prin benzi magnetice.

Totusi macar o parte din opera poetica a lui Traian Dorz a vazut lumina tiparului, în strainatate, prin bunavointa si dragostea mai mult sau mai putin dezinteresate ale unor credinciosi neoprotestanti. Acceptul pentru tiparirea acestor lucrari a fost dat de catre autor numai dupa repetatele încercari de publicare esuate în România.

Tiparirea în afara tarii a acestor carti a atras mânia autoritatilor comuniste care, în ciuda tuturor asteptarilor, tocmai într-o perioada de o mai mare deschidere spre Occident prin relatii economice si culturale, în 1982, l-au arestat pe poet si l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tiparire si raspândire de literatura interzisa. Probabil, trebuia ca jertfa sa fie dusa pâna la desavârsire. În urma interventiei publice din strainatate, a fost eliberat dupa câteva luni.

Ajuns din nou în mijlocul fratilor sai de credinta, eroul crestin îsi va continua lupta cu si mai multa dârzenie pentru apararea adevarului si pentru recunoasterea Miscarii Oastei Domnului în adevarata ei lumina de catre autoritatile de stat si de catre pastorii si ierarhii de atunci ai Bisericii Ortodoxe.

Tema majora a creatiei dorziene o constituie Golgota "izvorul netarmuritei si vesnicei iubiri" si biruinta învierii lui Iisus cel Rastignit. Pentru unii, poetul ar putea sa para o lira monocorda: Iisus, Iisus, Iisus. Dar pe aceasta lira, cântarea poetului ne face sa simtim adâncimile inefabile ale credintei. Aceasta, pentru ca în Iisus, asa cum ne spune apostolul neamurilor, "sunt ascunse toate vistieriile întelepciunii si ale cunostintei" (Col. 2, 2-3) si de aici, îndemnul aceluiasi apostol: "Iar peste toate acestea, îmbracati-va în dragoste, care este legatura desavârsirii" (Ibid. 3, 14). Iar daca Dumnezeu este iubire, atunci întelegem de ce acest poet este un cântaret înfocat al Iubirii. Din acest ocean fara margini izvorasc toate apele creatiei sale lirice. Realitatile vietii si ale istoriei devin, pe harfa sa, tot atâtea râuri care, transfigurate si primind aura vesniciei, se reîntorc tot în el, gasindu-si si împlinirea, si desavârsirea.

În volumul "Locurile noastre sfinte" - o îmbinare fericita între poezie si proza - locurile, evenimentele si personalitatile istoriei noastre nu sunt vazute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la lumina tocmai planul spiritual al acestora, facându-ne sa vedem partea lor nevazuta cu ochiul omenesc, dar care devin palpabile prin ochiul credintei. Astfel, toate aceste realitati primesc o dimensiune hieratica, devenind niste uriase fresce în catedrala istoriei noastre. Mesterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Târgu Jiu, Curtea de Arges, Muresul, Oltul, bisericile si troitele maramuresene, toate acestea se transforma în personaje sau în locuri emblematice ale spatiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre Patria de dincolo de zare. În acest fel, aceasta carte-album se transforma într-un manual de educatie a tuturor generatiilor, autorul devenind un pedagog national.

La fel de original în valentele sale spiritual-morale este si volumul "Minune si Taina", dedicat Maicii Domnului. Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, în viziunea poetului, este în acelasi timp si modelul de mama pentru toate femeile din lume. Maica Domnului înfatisata de poetul transilvanean traieste sub cerul românesc, în tara aceasta din care a facut o gradina a sa. De aceea si gesturile sale, si grija pentru Pruncul Sfânt ne aduc în fata imaginea mamei dupa cea mai buna si sfânta traditie a acestor meleaguri. Din acest unghi spiritual, poetul a "românizat" întreaga imagine a Maicii Domnului în cel mai nobil înteles al cuvântului.

Într-o vreme ca aceea a zilelor noastre, în care interesul pentru poezie scade tot mai mult, publicul gasind alte cai pentru a-si hrani si desfata sufletul si pentru a-si satisface setea de frumos, poezia psalmistului bihorean are o mare putere de a misca inimile si constiintele, de a le transforma, înnoindu-le, prin Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

La peste o mie din poeziile sale li s-au creat melodii adecvate, intrând astfel în biserici, în mânastiri si în alte medii religioase din tara si de peste hotare. Dovada ne-o ofera cea de-a opta editie a acestor cântari nemuritoare, ce apare sub titlul "Sa cântam Domnului".

Cu toate ca poetul a cunoscut suferinta pe toate treptele ei, el ramâne un poet al luminii, al iubirii, al credintei si smereniei. Versurile sale îmbraca expresia imnului si a odei sau devin, când e cazul, cântec de lupta care apara drepturile lui Dumnezeu într-o lume în care cel rau se sileste pe orice cale sa aper drepturile omului la pacat, adica la desfigurarea sa moral-spirituala. Asadar, aceste versuri au devenit niste cântari luptatoare.

În noaptea spre dimineata zilei de 20 iunie 1989, Traian Dorz a decedat.

Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creata de Traian Dorz îl situeaza în constelatia unor mari creatori ai sensibilitatii religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotatiile mistice, de ce nu, si cu Daniel Turcea..." (Sursa celor citate mai sus aici)

Mă opresc aici...Simt nevoia să mă rog şi să plâng de recunoştinţă şi de dor...

joi, 17 decembrie 2009

Dor de Alb


( 16 dec. 2009 – dorind să Îi cânt colindul scumpului Iisus...)


Din albul cel mai alb se cern steluţe mii,
Şi mi se-aştern în cale, cărările albind.
Mă uit spre Cer cu dor: ,,Iisus, de ce nu vii?”
Pe raza unei stele Te văd, în vis, venind.

E-atâta dulce cânt în inimi de copii,
Când zarea se îmbracă în strai de peruzea.
,,Mi-e dor! Mi-e dor, Iisus! De ce, de ce nu-mi vii?
Pe-acordu-a’ celui cântec ce ochii-mi umezea..."

Afară-i tot mai ger şi noaptea tot mai grea,
Dar inima-i de pară pe Tine aşteptând,
E ultimul ei vis, e tot ce ar mai vrea,
Să se-mplinească tainic, în zorii luminând.

De nu m-ai fi atins pe ţărm cu-al Tău sărut
Când lacrima durerii săpa urme adânci,
M-aş fi pierdut sub val şi râu Ţi-ar fi părut
Că valurile albe m-ar fi zdrobit de stânci...

De-atunci Te-aştept cu dor să vii ca-n ziua-ntâi,
Să-Ţi cânt colinde albe, ca nimeni pe pământ...
Să nu mai plâng de dor...că-n suflet Tu-mi rămâi
Ningând fiori de Cer şi-albind al meu veşmânt.
( Mariana L. )

marți, 1 decembrie 2009

La multi ani, Romane!

"...Oameni de azi aşteaptă Canaanul binelui din multe părţi. Unii îl aşteaptă de la oamenii, alţii de la politică. Însă binele trebuie aşteptat din altă parte: de la îndreptarea purtărilor noastre. Până când noi suntem răi, în zadar aşteptăm vremuri bune. La congresul din Stocholm, unde trimişii tuturor Bisericilor s-au sfătuit asupra îndreptării relelor din lume, principele Suediei a spus o vorbă foarte cuminte: "Noi, oamenii şi popoarele de azi - a zis principele - trăim vremurile ce le merităm"... La aşa oameni, aşa vremuri...la aşa cap, aşa căciulă. Noi căutăm pricinile relelor în afară de noi, şi ele sunt în noi.

Şi nu numai românii suntem în această stare biblică. Toate popoarele sunt aşa....De necazuri, acele neamuri vor scăpa mai întâi, care vor fi mai mult nădăjduit spre Domnul; căci dacă vom fi nădăjduindu-ne spre Dânsul, ne vom mântui printr-Însul (Isaia 1, 27)

În praznicul nostru naţional de 1 Decembrie, să nu uităm acest adevăr."

Părintele Iosif Trifa


joi, 19 noiembrie 2009

Slăbeşte, lasă, iartă

Slăbeşte, lasă, iartă
Părinte Preaiubit,
Păcatele prea multe ce înspre iad ne poartă!
Ascultă-ne strigarea de neam descumpănit
Şi pentru viaţa sfântă a celor ce-au jertfit,
Noi te rugăm, Părinte,
Slăbeşte, lasă, iartă...

Zac Sfinţii-n cărţi închise,
Adesea plâng icoane,
Bisericile Tale au porţile deschise,
Dar noi uităm prea iute de Cruce, de piroane,
Şi ne lărgim grânare când fraţi ne mor de foame...
Şi nebunii par toate
Soliile trimise...

Trăim cătuşa mâinii
În falsa libertate,
Nesăturaţi de aur precum de oase, câinii!
O, de-am schimba ce-i lacom cu dragostea de frate,
Pe sfinţii închisorii i-am înţelege, poate,
C-au împărţit frăţeşte
Fărâmitura pâinii...

Dreptatea nu-i dreptate
Iar casa nu e casă...
Sătui de nebunie, cei buni se trag deoparte,
Chemându-Te, din peşteri, să stai cu noi la masă:
Poporul Tău frumos în ţara Ta frumoasă,
Creştin lângă creştin
Şi frate lângă frate...

Slăbeşte, lasă, iartă,
Părinte Preaiubit!
Şi, până nu-i târziu, cu Dreapta Ta ne ceartă,
Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce-au pătimit,
Pe jertfa lor zideşte un neam neprihănit...
Noi Te rugăm, Părinte,
Slăbeşte, lasă, iartă!

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Cuvântul

Dincolo de cuvinte, Cuvântul
Se stinge încet, nerostit,
I-au săpat în inimi mormântul
Şi-L vor pune sub plăci de granit.

"-Ce folos să mai tragem dintr-Însul?
..căci oamenii vor ceva nou,
Pe când El ne stârneşte doar plânsul,
N-are râset, n-are ecou..

În schimb, sunt atâtea cuvinte
Ce te fac să zâmbeşti, împlinit,
Glume ,teorii, jurăminte,
Toate au un scop definit..

Să se schimbe de vrea să trăiască!
Să fie asemenea lor,
Despre treburi lumeşti să vorbească
Nu de post, de iubire sau dor.. "

............................................

Departe, în străfundul de suflet,
Vieţuieşte, smerit, Un Cuvânt.
De-L aflăm, vom vedea Adevărul,
Făr' de El, suntem vorbe în vânt...

miercuri, 14 octombrie 2009

luni, 28 septembrie 2009

Dor de Soare...


Am auzit odată-un cânt
Ca murmurele de vecernii...
Desprins cu totul de pământ,
Pluteam ca fulgul alb al iernii.

Cândva un chip am admirat,
Mai luminos ca orice soare!...
Am plâns atunci înfiorat,
În cea mai sfântă sărbătoare.



Odată fruntea mi-ai atins
Cu roua caldă din privire,
De-atunci mi-e dorul meu nestins
De-ntâia, sfânta mea Iubire.

De când Te-am întâlnit, Iisus,
Ai pus în mine dor de Mire...
Tânjesc să fiu cu Tine Sus
Purtat în braţe de Iubire.

Dar, cât mai am aici de plâns,
Mai fă s-aud acea cântare...
Şi cu iubirile ce-am strâns
Fă să mă-nalţ în alba zare.

Să fiu mereu cu ele-n zbor
Atraşi de chipul Tău de Soare,
Plângând pe aripa de dor
Poeme albe de ninsoare.

Iar fruntea când ni-i săruta
Cu roua dorului din Tine,
Iisus, cu şoapte-Ţi vom cânta
Răpiţi, în armonii divine...




duminică, 20 septembrie 2009

Voi, frati


Voi, frati ai clipelor de Har
Ce v-am primit ca dar din Dar
Dintr-al Iubirii nehotar,
Mi-e dor de-al vostru cantec, iar..

Cand eram singur si stingher,
Voi, frati ai clipelor de Cer,
M-ati dus din iarna si din ger
In turma Blandului Oier..

Dintr-al pamantului abis
M-ati indrumat spre Paradis,
Voi, frati ai clipelor de Vis
Si vestitori Celui Trimis..

Ce minunat e-al vostru grai
Care rasuna peste plai,
Dragi suflete, Ceresc Alai,
Voi, frati ai clipelor de Rai!..

Slavit sa fie Domnul!

marți, 15 septembrie 2009

Din iubire de adevăr ( II )

"Fiul meu, alege numai binele adevărat,
tot ce numai pare bine, este-adeseori păcat

ce e bine-ntreg, se simte şi-l cunoaşte duhul tău,
ce doar pare, e-amăgire: crezi că-i bine, dar e rău"
(Traian Dorz)


Să fii minţit este cel mai grav act de trădare.„Toţi cunoaştem oameni care ne-au minţit. Dar prima oară, cu toţii ne întrebăm: «În legătură cu altceva m-ai mai minţit ?» Credibilitatea se construieşte ca un turn, cărămidă cu cărămidă. Minciuna scoate o cărămidă de la baza turnului. Asta e miza: credibilitatea.” (Michael Josephson)

Se întâmplă uneori să dăm crezare oricăror vorbe şi porniri, fără a cumpăni temeinic în faţa lui Dumnezeu ceea ce auzim sau vedem. Şi vai, de multe ori, cădem în cursa vrăjmaşului îmbrăţişând minciuna ca pe un adevăr. Iar după aceea ţinem cu înverşunare la părerea formată, fără a mai lua în seamă şi părerea altora.Se întâmplă deseori să vedem la cei din jurul nostru, mai degrabă lucrurile rele, decât cele bune. Să vedem paiul din ochiul altuia uitând de posibila bârnă din ochiul nostru.Se întâmplă - suntem plini de slăbiciuni, dar lucrul acesta nu ne împiedică să fim mai plini de înţelepciune, de chibzuinţă şi de smerenie. Cel ce iubeşte adevărul, nu se încrede în cuvintele oricui şi nu se lasă tras în cursa vrăjmaşului diavol, ducând vorba de ici-colo când aude zvonindu-se ceva. Dacă spunem că iubim adevărul şi că vrem să trăim în adevăr, atunci, ori de câte ori vom fi puşi în faţa unor lucruri de care nu avem cunoştinţă, oricât de pricepuţi ne-am vedea, să nu le ducem întâi la inimă ca nu cumva să o rănim din nechibzuinţă, îmbrăţişând o învăţătură străină sau o minciună.Când adevărul este pus la umbra unei îndoieli, şi nu numai atunci, să căutăm cu smerenie a ne sfătui cu fraţii. Atunci când luăm decizii de unii singuri, posibilitatea de a greşi este enorm de mare. Dar când venim cu nelămuririle noastre în faţa unui sfat frăţesc, a unui frate trecut prin viaţă, prin încercări, înţelept şi smerit, ne vom zidi pe temelia adevărului, vom lua hotărâri drepte, nepripite, iar conştiinţa noastră va fi curată şi se va bucura de mai multă pace înaintea lui Dumnezeu. Adevărul nu este greu de aflat pentru sufletul care se smereşte, căutându-l, dar:

"greu se află adevărul dacă umbli să-l găseşti,
îndrumat de îngâmfare ori de ambiţii fireşti..."
(Traian Dorz)

Facă Bunul Dumnezeu ca în orice clipă a vieţii noastre, liniştită sau învolburată, să putem spune şi noi cu poetul:
"Eu te voi iubi-n vecie, Adevărule iubit, chiar dacă-ascultând de tine prea ades am suferit, chiar de-aş fi mereu ca astăzi alungat şi prigonit, eu doresc să merg cu tine, Adevărule iubit, căci doar când sunt lângă tine cugetul mi-e liniştit! Amin.

vineri, 11 septembrie 2009

Din iubire de adevăr ( I )



"Pentru cuget vei da vamă
pentru gânduri vei da seamă,
fapte bune, fapte rele
mai târziu răspunzi de ele"

(Traian Dorz)



Vorba multă, chiar şi lipsită de răutate, uneori poate fi piatră de poticnire. Cine vorbeşte mult, imposibil să nu greşească - spune o vorbă din popor.
Se întâmplă de multe ori ca, din dorinţa de afirmare, să tragem concluzii pripite şi să ne amestecăm în lucruri care par că sunt duhovniceşti, dar în realitate sun fireşti. În întâlnirile noastre, chiar după Sf. Liturghie, bârfim cu atâta plăcere fără să ştim dacă ceea ce spunem este adevărat sau nu.
Tomas a Kempis ţine să ne spună că: " Năravul şi nepăsarea faţă de nepăsarea sufletului nostru ne trag de cele mai multe ori la limbuţie..."
Este timpul să analizăm cu atenţie viciul acesta care se cheamă "bârfă" şi toate urmările lui. Este timpul să fim mai veghetori şi să ne luăm mai în serios misiunea de creştini ortodocşi, adică de a fi dreptcredincioşi, vestindu-L pe Mântuitorul şi Jertfa Sa şi nu vorbăriile fără rost şi uşuratice.
Ori de câte ori avem ocazia, să vestim Evanghelia lui Hristos şi nu "evanghelia" noastră sau a lumii contemporane.
Să lăsăm curiozităţile problemelor cotidiene şi să-L aducem pe Hristos la oameni, iar pe oameni să-i aducem la Hristos. Făcând aşa, vorbele deşarte, neziditoare şi pierzătoare de suflet nu-şi vor mai avea loc pe buzele noastre.
Fie ca întodeauna cuvintele noastre să fie pline de dragoste, de bunătate şi în lumina sfântului Adevăr. Căci adevărul nu bârfeşte niciodată. Ci el ustură şi doare, dar e adevăr.

"Fiul meu, oricât de falnic duhul răului ţi-apare
ai curaj să spui în faţă adevărul sus şi tare. Îndrăzneşte, nu te teme şi vei birui-n ispită, căci a răului putere todeauna-i mărginită" (Traian Dorz)

Adevărul însă trebuie cercetat, să vedem dacă e întru totul adevărat, ca nu cumva să se transforme tot în bârfire. Să ne ferim deci de orice fel de vorbe neadevărate sau cu jumătăţi de înţeles, pentru a nu ne face părtaşi la stricăciunile ce vin o dată cu acestea: certusi, dezbinări, divorţuri, etc.
Odată deveniţi piatră de poticnire, ne vom împovăra cu un păcat mare şi vom pierde încredearea în faţa tuturor.

"Fiul meu, alege numai binele adevărat,
tot ce numai pare bine, este-adeseori păcat

ce e bine-ntreg, se simte şi-l cunoaşte duhul tău,
ce doar pare, e-amăgire: crezi că-i bine, dar e rău"
(Traian Dorz)

miercuri, 9 septembrie 2009

Şoapte...


( 5 septembrie 2009 – meditând la cât e de minunat să simţim prezenţa lui Dumnezeu!...)


Când nu Te simt aproape,

Plouă ierni sub pleoape...

Ning dureri în şoapte...


Când nu eşti lângă mine,

Iarna-n suflet vine...

Gerul zile ţine...


Când taci ca noaptea neagră,

Lacrima-i întreagă...

Inima-i beteagă...


Când zorii sunt în ceaţă,

Plâng de dimineaţă...

Roua mi-e pe faţă...


Dar când Te simt aproape,

Cresc cireşi sub pleoape,

Versu-mi cântă-n şoapte...


Când Tu eşti lângă mine,

Primăvara-mi vine...

Gândurile-s pline!...


De cânţi cu glas de stele

Zboară-n vis spre ele

Dorurile mele...


Când zorii sunt lumină,

Inima mi-e plină!...

Fruntea mi-o alină...


Când Ţi-ntâlnesc privirea,

Regăsesc Iubirea!...

Şi-mi trăiesc uimirea!


Şi-ngenunchez la Cruce

Cu o şoaptă dulce...

Veci nu m–aş mai duce...


Şi-ndrăznesc să Îţi şoptesc:

- Iisuse, Te iubesc!

- Iisuse, Te doresc!


sâmbătă, 5 septembrie 2009

O Minune


Candva doream un semn, o minune
Sa-mi arate, tacut, ca existi,
Ca nu-i doar tristete si ura pe lume,
Ca nu toti ochii de oameni sunt tristi..

As fi vrut sa Te vad doar o data
Sau rana din palma sa-Ti simt,
Ziceam ca-Ti voi darui viata-mi toata
Daca spusele Scripturii nu mint.

Ani de zile trait-am in ceata,
Suflet rece in trup inghetat,
Pana in ziua aceea din viata
Cand pe Cruce, rapus, Te-am aflat..

Mi-am vazut ale mele pacate
Cum bateau in trupu-Ti plapand
Multe cuie de chin si de moarte..
N-am putut, n-am putut sa nu plang!
.............................................................

Prietene, de cauti o Cale
Si vrei un indiciu, un semn,
Nu te 'ncrede-n stiinte banale,
Hai degraba sub Crucea din lemn..

Vei afla o taina-asa mare
Cum nu a gandit gandul tau:
Ca tu esti minunea din ranile Sale
Iar El e Minunea din sufletul tau!

Slavit sa fie Domnul

O, Iisuse, Tu, singurul Prieten al singurătăţii mele...


O, Iisuse, Tu, singurul Prieten al singurătăţii mele, ai milă totdeauna de dragostea mea, căci totdeauna este slabă...
Când este fericită, se pierde cu totul în bucuria ei şi uită că mai este încă pe pământ.

Atunci îşi descoperă tot lăuntrul şi îşi dăruieşte tot avutul cel mai de preţ, nemaiţinând seama că ar putea fi privită cu dispreţ, ca o uşuratică.
Sau bănuită de risipă, ca o nebună.
Când este mâhnită, iarăşi se pierde cu totul în durerea şi în lacrimile ei, uitând de orice trecut şi de orice viitor fericit.
Când îi vine un oaspete nou, se pierde cu totul în încrederea ei, uitând de toţi cei dinainte care au venit numai s-o jefuiască.
Atunci îşi întinde masa cea mai largă, cu dărnicia cea mai largă şi aşază în faţa oricui tot ce are mai bun în cămările sale.
Ca oaspetele să plece cât mai sătul şi cât mai mulţumit.
Nici mai gândindu-se că au fost atâţia dintre aceştia care i-au batjocorit dărnicia, numind-o nesocotinţă.
Când face cuiva o făgăduinţă, se pierde cu totul în grija de a şi-o împlini mai devreme şi mai mult chiar decât ar trebui.
Fără să se mai gândească la niciuna din ostenenile ori pagubele care o costă aceasta.
Când nu i se răspunde, se pierde cu totul în a-şi găsi numai ei vreo vină pentru tăcerea nedreaptă.
Iar dacă nu îşi află vina căutată – şi-o inventează, numai spre a nu-şi opri niciodată, asupra nimănui, vreo bănuială că a înşelat-o.
Când trebuie să se întoarcă singură de acolo de unde se aşteaptă să plece însoţită, sau când trebuie să culeagă un spin în loc de o floare şi o rană în loc de mângâiere, sau când trebuie să îşi aducă înapoi darul neprimit – în loc să aducă o îmbrăţişare plină de recunoştinţă, sau când trebuie să însoţească un sicriu în loc de un steag şi să plângă pe o piatră în loc de un umăr, sau când trebuie să strângă o bănuială, în loc de o încredinţare şi o teamă în loc de o siguranţă, sau când trebuie să plece însetată chiar de lângă izvorul până la care a răzbătut cu nespuse primejdii şi osteneli,
ai milă atunci totdeauna, Preaiubitul meu, de inima mea slabă!
Înnoieşte-mi de fiecare dată încrederea în iubirea Ta!
Şi în însuşirea tuturor semenilor mei de a putea iubi cu adevărat.
Fă ca dragostea celor puţini, care îmi sunt alături, să-mi fie de un preţ mai mare decât toată ura celor mulţi, care îmi sunt împotrivă.
Fă ca preţuirea celor cinstiţi să-mi fie mai însemnată decât dispreţul tuturor celorlalţi.
Fă ca amintirea tuturor bucuriilor pe care le-am avut să-mi fie mai mare decât oricare durere şi dezamăgire pentru cele pierdute.
Fă ca dulceaţa dragostei adevărate să-mi fie mai netrecătoare decât amărăciunea celor ce m-au înşelat, şi clipele strălucite, petrecute pe munte cu Tine, să-mi fie o răsplătire nespus mai grea decât toţi anii îndelungaţi târâţi în întuneric printre monştri.
Că prin toate acestea, Tu
i-ai dat iubirii mele sau i-ai luat ceva, numai ca să o faci mai frumoasă.
AMIN!


de Traian Dorz

miercuri, 2 septembrie 2009

Sonetul unui strop de rouă


( 29 august 2009 – uimită de cuibărirea Soarelui în stropul de rouă, în lacrima mea...
în lacrima ta…)



Îmbrăţişarea zorilor albaştri
A plâns senin în stropul Tău de rouă
Şi din lumina zilei, rază nouă
S-a cuibărit de dorul după aştri.

Şi stropul Tău a devenit un soare
Topind în tină sevele iubirii,
Înmiresmând cu dorul nemuririi
Petala albă fără de culoare.

Tu plângi încet în zâmbet de parfumuri,
Şi inima-mi tresare-nfiorată
Păşind timid pe-ale iubirii drumuri...

Când dorul meu Te va cuprinde-odată,
Vei înflori de prin cenuşi sau fumuri,
Frumoasă lăcrimioară parfumată!



joi, 27 august 2009

Darul lacrimilor

O lacrimă are întodeauna rădăcini mai adânci decât un zâmbet, spunea Emil Cioran... Care dintre noi nu a plâs? Am plâs de durere, de întristare, de dor, de emoţie sau de bucurie....sunt multe feluri de lacrimi.

Lacrimile copilăriei, lacrimile adoleşcenţei, lacrimile împovarate de responsabilităţiile zilnice, lacrimile bucuriei , lacrimile năejdii, lacrimile dorului care cheamă amintirile... Aceste lacrimi ne-au curs pe obraji măcar o dată de-a lungul vieţii. Când am citit pentru prima dată că lacrimile pe obrazul cuiva sunt un privilegiu nu am înţeles de ce.... a trebuit să plâng mai întâi, pentru ca astăzi să binecuvantez toate acele lacrimi...Lacrimile sunt dreptul cel mai sfânt al celui ce suferă şi mai ales al celui zdrobit de iubire…

Iată în continuare o frumoasă istorioară despre lacrimi luată din Patericul Egiptean:
"Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: Spune-mi mie, părinte, ce voi face, că doreşte sufletul meu lacrimi şi nu am, că-mi este inima foarte împietrită pentru umilinţă, măcar că citesc vieţile Sfinţilor Părinţi sau le aud; şi nicidecum nu-mi pot umili inima, şi foarte scârbit e sufletul meu de aceasta. Bătrâul i-a raspuns: Fiii lui Israil după 40 de ani au intrat în Pământul Făgăduinţei, în care, dacă au intrat, nu s-au mai temut de războaie. Aşa şi nouă ne-a poruncit Dumnezeu, să ne mâhnim şi să ne scârbim pentru mântuirea noastră. Căci scris este : cu multe scârbe ni se cade să intrăm întru Împărăţia Cerului, iar fără de scârbe, nu vom putea intra în Pământul Făgăduinţei. Ascultă, fiule, să-ţi spun o istorie a unui tânăr. Era un tânăr care, dorind viaţa călugărească, a mers la Muntele Nitriei şi acolo s-a făcut călugăr. Şi era chilia lui aproape de chilia unui frate, pe care îl auzea în toate zilele plângându-şi cu mare tânguire şi lacrimi păcatele sale, iar inima lui era împietrită şi nu-i venea umilinţa, nici lacrimi ca să poată plânge. Deci se întrista pe sine, zicâd: Nu vrei, ticăloase, să plângi şi să verşi lacrimi pentru păcatele tale acum, până ai vreme, şi eşti fără de simţire şi nebăgător de seamă ! Să ştii că dacă nu vrei să plângi, eu te voi face şi te voi învăţa să plângi! Şi avea el o funie tare, împletită; şi luând acea funie, se dezbrăcă de haine şi se bătea cu funia peste spatele gol, până când i se rănea foarte trupul lui şi nu mai putea suferi, şi atunci începea să plângă. Iar acel frate, care era aproape de dânsul cu chilia, luând seama ce face şi văzându-l de multe ori făcând aşa, bătându-se şi însuşi muncindu-se, se minuna foarte. Şi a început a se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate dacă este plăcut lui Dumnezeu lucrul acelui frate, care se bate el însuşi şi se munceşte aşa. Şi i-a arătat lui Dumnezeu. Într-o noapte, în vis, l-a văzut fiind în ceata mucenicilor, purtând cunună mucenicească pe cap şi il arată lui cineva cu degetul, zicând: Vezi, iată mucenicul cel bun, care rabdă pentru Hristos! Acesta, împreună cu mucenicii fiind primit, s-a încununat. Aşa şi tu, fiule, sileşte-te pentru Hristos să pătimeşti şi să rabzi toate scârbele ce ţi se vor întâmpla, şi aşa nu numai umilinţa şi lacrimile pe care le doreşti ţi le va da Dumnezeu, ci şi cu cununa mucenicească te va încununa."
Plângi, rabdă şi bucură-te de ele, darul lacrimilor nu-l primesc decat sufletele sincere!

Adesea cele mai mari încercări ale vieţii devin cele mai mari binecuvântări ale ei. Aşa că nu uita de ştergarul răbdării! Trebuie sa ne rugam dar si noi ca psalmistul: ,,Doamne strange lacrimile mele in burduful Tau !”
Răbdarea îţi lărgeşte sufletul!..



marți, 25 august 2009

Cerul inimii tale....



( 11 iunie 2009 - cu dor şi zâmbet înlăcrimat de bucurie pentru cerul senin din inimile-nnoite de prezenţa lui Hristos...)





N-ai putea înţelege
Sunetul zorilor
Şi murmurul luminii
Dacă nu ai asculta
cu inima plină de cânt...

Nu ai putea desluşi
chipuri de îngeri
şi zâmbet de stele
dacă nu ai privi
cu inima vibrând...

Nu ai putea simţi
Mângâierea lacrimilor
Şi adierea gândului curat
Dacă nu ai simţi
Cu inima de copil...

Nu ai putea atinge
Cerul din aproapele
Dacă nu ai avea
Aripi de iubire
Care înfloresc
Când Iisus îţi atinge
Cerul inimii tale...