Tu, pasărea mea albă, cu aripi de Lumină,
Născută în Grădina Părintelui Ceresc ,
Ai coborât din Ceruri în trupul meu de tină
Şi când te ţin închisă, mă roade mare vină
Că nu am vrednicie, nici hrană să te cresc…
Te zbaţi în colivia ce suflet mi se cheamă,
Iar zbuciumul de aripi îmi tulbură şi somnul..
Cel rău mă tot îmbie ca să te vând, mă cheamă
Să ne tocmim la preţul de-arginţi şi îmi e teamă…
Ce gânduri, ce mai luptă, ce strigăte la Domnul!
O, cât te-aş vrea crescută în ruga mea fierbinte,
Să-ţi potolesc şi setea cu lacrimi de condei,
Aş vrea să zbor cu tine spre culmi vii, infinite
Şi în cântări de slavă să arzi printre cuvinte
Şi să te văd ferice în ochii alor mei...
„– O, Doamne, mai deschide Tu temniţa din mine,
Şi sufletu-mi deschide mai larg ca niciodată
Şi nişte aripi albe se vor ’nălţa la Tine:
E poezia, Doamne, crescută în suspine,
Un cântec de iubire, o rugă-nlăcrimată...!
Te rog, trimite-i puii în albe inimi, pline,
Apoi să Ţi se ’nalţe, prin Jertfă, stoluri, Tată!“
Slăvit să fie Domnul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu