duminică, 12 iulie 2009

Să-L căutăm pe Dumnezeu în rugăciune

Daca m-as apuca sa scriu cum anume sa ne rugam, ar fi o treaba peste masura de usoara.
De ce? - m-ati intreba imediat. Iar eu v-as raspunde, fara sa ma ostenesc prea mult, ca este cel mai usor sa scrii despre rugaciune!
Dar ce este mai greu? Mai greu este sa-ti pui genunchiul la rugaciune si sa faci aceasta in mod serios si cu ravna. Am ajuns in cateva adunari de la Oastea Domnului unde erau doara o mana de suori batrane si nu avea cine sa la marturiseasca din Sfanata Scriptura si plecand de acolo mi-am dorit mereu sa ma intorc sa fiu in genunchi, alaturi de ele, in biserica, in timpul slujbei, in timpul adunarii. Sa stau intre ele, sa ma bucur si sa ma umplu de credinta si de rugaciunea lor curata si sincera. Pot spune ca am invatat si invata sa ma rog de la astfel de oameni simplii dar iubiti de Dumnezeu.
"Rugaciunea este rodul bucuriei si al multumirii. Rugaciunea sete alungarea intristarii si a dscurajarii!" Asa scrie Evagrie Ponticul pentru cei de atunci si cei de astazi! Daca s-ar face rugaciuni cu credinta, altfel ar fi lumea in care traim!
Cum sa ne rugam? Cu staruinta si curaj! Cu inima curata! Iertand tuturor toate! Cu inima infranta si smerita! "Doamne, strigat-am catre Tine, auzi-ma!" Asa a fost David, strigand catre Dumnezeu! Asa ne va auzi si pe noi!

Ce comoara este rugaciunea! prin rugaciune dobandim ORICE de la Domnul, toate lucrurile bune, biruind orice ispita, orice necaz, orice mahnire ...

In Scara Sfantului Ioan Scararul se spune: "Rugaciunea este intarirea lumii", deci oamenii care se roaga intr-un fel sustin lumea aceasta. Ei Il fac pe Dumnezeu milostiv fata de lumea aceasta. Sigur ca Dumnezeu, daca a creat lumea aceasta, vrea sa fie milostiv fata de lume si s-o intareasca, dar contribuim si noi la intarirea lumii cu rugaciunea pe care o facem, rugaciunea fiind nu numai un mijloc de imbunatatire personala, ci si un mijloc de imbunatatire a societatii in care traim.

Rugaciunea are foarte mare importanta pentru lume in general, ca si pentru persoanele singuratice, in special; pentru cei sanatosi si in buna stare, ca si pentru cei bolnavi si in suferinta. Numai ca nu trebuie sa ramanem doar la rugaciune cand e nevoie de mai mult decat de rugaciune.

In Pateric se spune ca un parinte, care era mai mare peste o obste de zece insi, se ruga lui Dumnezeu ca si in viata de dincolo de mormant sa fie si ucenicii impreuna cu el. Conditia pentru aceasta a fost stabilita prin minune dumnezeiasca: "Sa fie ucenicii la masurile parintelui"; si atunci vor putea fi impreuna in vesnicie. In viata aceasta pamanteasca s-a constatat ca ucenicii nu erau la masurile parintelui, caci ei n-au ajutat pe un bolnav pe care l-au gasit pe cale, pe cand parintele, cu toate ca era singur, si-a dat toata silinta sa-l ajute pe acel bolnav, care de fapt nu era un bolnav obisnuit, ci era ingerul lui Dumnezeu, inchipuit intr-un bolnav fara ajutor.
Este interesant de observat ca cei zece ucenici ai parintelui, desi erau cu totii impreuna, nu s-au simtit indemnati sa faca ceva concret pentru cel ce se intamplase a le fi in cale, in timp ce parintele, singur fiind, s-a gandit sa-l transporte in spate si sa nu-l lase acolo unde il intalnise.
Pe mine, de la prima lectura a acestui pasaj din Pateric, m-a surprins felul cum a intampinat bolnavul de pe cale constatarea celor zece ucenici, ca n-au ce sa faca cu el. Bolnavul, ca si cum ar fi fost de acord cu ei, ca intr-adevar n-au cum sa-l ajute, a zis: "Duceti-va si rugati-va pentru mine". Mie, acest cuvant a continuat sa-mi ramana in minte ca o ironie. Bineinteles, are si rugaciunea rostul ei, dar ea nu inlocuieste si nu suplineste ceea ce s-ar mai putea face si ceea ce ar mai trebui facut, adica mila, ajutorul material efectiv.

Rugaciunea in care nu-ti pui inima pentru aproapele nu-i rugaciune, ci formalitate si profesionalism. Numai la rugaciune putem sa stim ce legatura avem cu Dumnezeu, ce legatura avem cu oamenii. In rugaciune ne apar fel de fel de ganduri care arata cine suntem si ce suntem.

Iata ce frumos ne spune Sf. Ioan Gura de Aur, despre rugaciune: "...Ceea ce-i temelie pentru o casă, aceea-i rugăciunea pentru suflet. Toţi trebuie să punem întâi în suflete rugăciunea ca pe o rădăcină, ca pe o temelie, pe care să zidim apoi cu râvnă şi curăţia, şi blândeţea, şi dreptatea, şi grija de săraci, şi toate legile lui Hristos, pentru ca, trăind după ele, să dobândim bunătăţile cele cereşti cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă şi putere în vecii vecilor! Amin."

Uneori pornesc din sufletul nostru rugăciuni adânci şi fierbinţi, dar din cuprinsul lor nu se pot se pot desluşi nici numai cereri, nici numai mulţumiri.
Spre exemplu:
De ce ne simţim datori să înălţăm rugăciuni către Dumnezeu, când privim un răsărit sau un apus de soare? Dar când privim la frumuseşea neântrecută a primăverii? Dar când ne dăm seama de frumuseţea şi măreţia lumii?.....Pentru că vedem în toate acestea, mărirea şi puterea lui Dumnezeu




Inchei cu un citat din Parintele Dumitru Staniloae:







"L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu. Apoi in carti, in idei si simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Intr-o zi am descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii ca e cu putinta sa-L intalnesti pe Dumnezeu in mod real prin rugaciune. Si atunci L-am auzit spunandu-mi: indrazneste sa intelegi ca te iubesc. Atunci, cu rabdare, m-am pus pe lucru. Astfel am inteles treptat ca Dumnezeu este aproape, ca ma iubeste si ca umplandu-ma de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalti. Am inteles ca iubirea e comuniunea cu Dumnezeu si cu celalalt. Si ca fara aceasta comuniune, lumea nu e decat tristete, ruina, distrugere, masacre. Sa vrea numai, lumea, sa traiasca in aceasta iubire, si atunci ar cunoaste viata vesnica."

Când noaptea grea...

( 26 martie 2008...când nu poţi ţine privirea în Sus, spre Domnul,...primeşte mustrarea şi ascultă sfatul unui frate şi prieten....şi, în scurt timp, veţi privi amândoi spre Cer ...şi Cerul spre voi, picurând peste creştet roua din zorii binecuvântării divine....)

CÂND NOAPTEA GREA

Când noaptea grea a necredinţei,
Se lasă rece peste fire,
Mijesc fiorii neputinţei
Uitând de Nuntă şi de Mire.

Iar dacă-n Sus ridic privirea,
Mă vor mustra preablând din stele
Atâtea raze..., şi Iubirea,
În neagra noapte-a vieţii mele.

Va picura din raze rouă,
Oprindu-se timid pe geană,
Vestind că-n zori o zi mai nouă
Va pune-alin pe orice rană.

Aştept, Iisuse, ca seninul
Să înfloresca-n albăstrele
Cu inima având preaplinul
De plânse versurile mele.

Presimt că-n roua dimineţii
Va străluci doritul Soare,
Şi toată negura tristeţii
Va cerne stele-a Sărbătoare.

Iisuse, fă-mi mărgăritare
Din roua lacrimilor reci,
Şi fă să strălucească-n Soare
Nădejdea şi Iubirea-n veci.

Şi iartă-mi, Doamne, necredinţa
Când uit că braţul Tău mă ţine...
Şi-ţi mulţumesc de biruinţa
Ce-o-mpart cu fraţii şi cu Tine!


sâmbătă, 4 iulie 2009

Binecuvântată noapte


Binecuvântată noapte, gazda rugăciunii mele,
M-ai strigat din adormire, mi-ai trezit în gând nesomnul
Printr-un cântecel de greier şi prin licăriri de stele,
M-ai răpit din aşternuturi ca să fiu mai lângă Domnul...

Mi-ai dat luna ca să-mi fie candelă ce luminează,
Florile le-ai ţinut treze să asculte rugăciunea,
Câinilor le-ai spus să tacă, zeci de licurici veghează,
Toţi aşteaptă ca să vadă omul ce-şi trăia Minunea...

Dar în zări, pe la ferstre, mai văd luminiţe-aprinse,
Din bordeie fericite, îngeraşi spre Ceruri zboară…
Ce frumos urcă la Tatăl a' credinţei noastre vise,
De atâta bucurie, sufletul mi se-nfioară!

Binecuvântată noapte, drum spre-o albă dimineaţă,
Liniştea ta fie leagăn rugăciunii noastre sfinte,
Iar când ne-or trezii cocoşii pentru-o nouă zi din viaţă
Să purtăm în suflet Dorul de al nostru Drag Părinte!

Slăvit să fie Domnul!

vineri, 3 iulie 2009

Flori de primăvară şi iubire














( ianuarie 2008 - ianuarie 2009 - când anul întreg îţi pare primăvară...)









FLORI DE PRIMĂVARĂ ŞI IUBIRE

Fluvii de iubire
Îngheţate-n albii
Îşi mângâiau durerea
în albul rece-al iernii,
Sperând într-o minune,
Dorind reînvierea...

...

Deodată, dinspre apus ,
a început s-adie
parfum de primăvară,
mireasmă ce îmbie
spre stări din Veşnicie ...
Pe aripi de iubire,
pe aripi de visare
un trandafir catifelat,
ca sufletul de înger,
c-un surâs îşi deschise
petalele de vise,
una câte una...
Avea parfum de veşnicie...
Abia atunci mi-am dat seama
De dorul ce-l purtam în piept...
Şi-am hotărât s-aştept...

Aveam nevoie-aprinsă
de primăvară-n suflet.
Iubirea mi-era stinsă...
Voiam să-mi umplu braţele
cu flori de primăvară,
cu flori de iubire,
de-acea iubire sfântă, rară...
Doream să respir dor,
să respir nemurire,
şi să mă alint cu rouă...
Să cuprind cu braţele-amândouă
Toată zarea cea albastră.
Lăuntrul meu tremurător
chema tot Cerul...
Şi-am început să murmur
Tainic psalm de dor...
de dorul unei raze curate,
dor de soră şi de frate...

Nu o zăream...era ascunsă...
O simţeam vibrând.
De dincolo de cuvinte,
O simţeam bună şi caldă,
Statornică şi sfântă...
Simţeam cum în lacrimi
Fiinţa mi-o scaldă...
Şi-am început din nou
să şoptesc ca un ecou
Tainic psalm de dor...
Şi-n vers de psalm şoptit
Tainic mi-a zâmbit...

Cum să nu o preţuiesc?
Cum să nu o iubesc?

E dorul meu din oglindă
E levănţica de la grindă,
Ce-am învăţat s-o pun sub pernă
Ca să visez doar îngeri...

E visul şi ruga cu lacrimi fierbinţi
E zborul alb de îngeraş
Sau de gingaş fluturaş
Ce zboară în zboruri cuminţi
Cu aripi de petale
ninse cu praf de stele...

E minunea-albastră-a zorilor
Din seninul licărind-al ochilor,
E zâmbetul ce-l dăruiesc
Când de ea îmi amintesc.

Cum să nu o preţuiesc?
Cum să nu o iubesc?

Pentru Soarele ei drag
inima-mi lărgesc...

marți, 30 iunie 2009

Legământ


Ai simţit vreodată pe umărul tău
Mâna aceea caldă şi, întorcându-te,
te-a cuprins în braţe Străinul acela?

L-ai vazut, mai blând decât un miel,
ai auzit Glasul Lui,
mai limpede ca un izvor de munte ,
şoptindu-ţi la ureche
"-Bine te-am găsit, fiul Meu..!"?..
Aveai atâtea să-L întrebi,
însă El se făcu nevăzut dintr-o dată...
Te-ai uitat printre gratiile ferestrei,
poate ai să-I zăreşti urma
dar Omul dispăruse ...

Iţi curge o lacrima,
duci mâna la ochi..
"-Dar stai...eu eram încătuşat!...
O,Doamne, nu Te-am recunoscut!..."

Cazi în genunchi,
te adânceşti într-o rugăciune
cum n-ai mai zis vreodată...
Uşa celulei tale, larg deschisă
iar legătorile de la mâini şi de la picioare
zac, aruncate..
Nu-ţi doreşti decât să zbori,
căci de azi..
De azi eşti un om liber..!
Desfaci larg aripile ca să te înalţi spre cer,
dar simti un ţepuş în carne..
"-O, lăudat să fii, Doamne,
pentru ţepuşul acesta ,
altfel uitam iarăşi de Tine,
şi mă avântam înspre cerul lumii!
Te voi căuta, precum leprosul ...
Trebuie, trebuie să Te găsesc!"

Şi L-ai aflat..
Pe vârful unui deal,
pe Crucea din mijloc ,
zăcea între doi tâlhari,
răpus de suferinţa scrisă noua..
Dar trăită de El...

Domnul S-a stins!...
Însă a treia zi S-a aprins,
şi S-a înălţat la Ceruri, Biruitor
şi vrea ca să lumineze
prin mine şi prin tine ,
prin toţi aceia cărora
le-a luat povara păcatului
şi le-a purtat-o în cumpilta-I suferintţă ,
prin toţi care, liberaţi,
ne-am întors la Crucea Lui
cu lacrimi de pocăinţă..
"-Nu voi mai iubi păcatul,
ci voi iubi pe Domnul
cu toată inima mea !
Nu-mi voi mai urî fratele,
ci-mi voi iubi chiar şi vrăşmaşul !
Cuvântul Tău va fi Pâinea mea !
Nu ma voi lepăda de Tine ,Doamne!"

Acest legământ,
ajută-ne, Doamne, să-l ţinem
luptându-ne lupta cea bună
cât vom fi pe pământ!
Iar când ne vei chema la Tine
pentru Răsplata Ta,
Gândul meu,
gandul meu nu îndrăzneşte...
Fie Voia Ta!

Slăvit să fie Domnul!

Parfum de veşnicie


Învăluit de mister

Şi cu ochii visători,

L-am zărit venind din cer

Înspre revărsat de zori.


Îşi lăsase ceata lui

Undeva în Paradis...

Mă-ndemna spre cer să sui

Pe-ale lui aripi de vis.


Parfum de Veşnicie

Răspândea în al lui zbor,

Şi cânt de bucurie

Peste sufletu-mi de dor.


Chemat de rugăciune

Pe albastrele poteci,

s-a coborât la mine

zicându-mi: „În veci de veci!”...


„Slăvit să fie Domnul!”

Şoptit-a al meu plâns...

Ce greu răspunde omul!...

Ce repede-ai răspuns!


O, drag înger păzitor,

Venit din depărtare

Mulţumesc de ajutor,

De-această dulce stare!


vineri, 26 iunie 2009

Poezia, pasăre albă


Tu, pasărea mea albă, cu aripi de Lumină,
Născută în Grădina Părintelui Ceresc ,
Ai coborât din Ceruri în trupul meu de tină
Şi când te ţin închisă, mă roade mare vină
Că nu am vrednicie, nici hrană să te cresc…

Te zbaţi în colivia ce suflet mi se cheamă,
Iar zbuciumul de aripi îmi tulbură şi somnul..
Cel rău mă tot îmbie ca să te vând, mă cheamă
Să ne tocmim la preţul de-arginţi şi îmi e teamă…
Ce gânduri, ce mai luptă, ce strigăte la Domnul!

O, cât te-aş vrea crescută în ruga mea fierbinte,
Să-ţi potolesc şi setea cu lacrimi de condei,
Aş vrea să zbor cu tine spre culmi vii, infinite
Şi în cântări de slavă să arzi printre cuvinte
Şi să te văd ferice în ochii alor mei...

„– O, Doamne, mai deschide Tu temniţa din mine,
Şi sufletu-mi deschide mai larg ca niciodată
Şi nişte aripi albe se vor ’nălţa la Tine:
E poezia, Doamne, crescută în suspine,
Un cântec de iubire, o rugă-nlăcrimată...!

Te rog, trimite-i puii în albe inimi, pline,
Apoi să Ţi se ’nalţe, prin Jertfă, stoluri, Tată!“

Slăvit să fie Domnul!

miercuri, 24 iunie 2009

Încotro, omule...?


Iată o întrebare provocatoare care care pentru mulţi oameni rămâne fără răspuns. Unii dintre semenii noştri găsesc că este o prostie să crezi că după moarte mai există ceva.
Alţii cred în existenţa iadului şi a raiului, dar nu fac deosebire între calea îngustă ce duce la rai şi cea largă, ce duce la iad. Există însă şi oameni care tresaltă de bucurie la o astfel de întrebare. Aceştia sunt adevăraţii creştini. Ei ştiu de unde vin şi încotro merg. Pentru ei moartea nu înseamnă sfârşitul omului, ci doar sfârşitul vieţii pământeşti, vemelnice şi începutul vieţii veşnice. Ca şi moartea, raiul şi iadul sunt foarte reale. Dacă moartea este urmarea păcatului strămoşesc, raiul şi iadul sunt urmarea actului justiţiar ce urmează după moarte, prin care se răsplăteşte sau pedepseşte fiecare suflet, în funcţie de ceea ce a făcut pe pământ cât a vieţuit în trup.În timpul vieţii pământeşti omul îşi poate pregăti mântuirea, locul unde-şi va petrece veşnicia, deoarece moartea marchează limita până la cre omul îşi poate pregăti locul de Dincolo. După aceea nimeni nu-şi mai poate lucra propria mântuire: "Trebuie să lucrez până e ziuă lucrurile Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze" ( Ioan 9, 4)
Cum ne pregătim mântuirea?
Ce reprezintă pentru noi moartea şi încotro vom merge după aceea?
Încotro, omule...?
Spre rai, spre locul despre care Sf. Ap. Pavel spune: "...cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la mintea omului nu s-a suit, pe acelea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" ( 1 Corinteni 2, 9), spre locul de linişte şi bucurie deplină?
Sau spre iad, locul de osândă veşnică?
Încotro, omule...?
Pe ce cale te îndrepţi?
Cui îi slujeşti în această lume?
Fericitul Augustin spune că oricine nu este cu Hristos nu poate fi altundeva decât cu diavolul. Să luăm deci aminte la îndemnul Sf. Ap. Pavel: "... cu frică şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră" ( Filipeni 2, 12), căci: "fiecare va primi plata după lucrul său" (2 Corinteni 5, 16).
Încotro, omule...?
De ce zăboveşti că răspunzi la această întrebare?
Sunt două alternative: raiul şi iadul. Astăzi, Dumnezeu ne întreabă: ÎNCOTRO ?... Iar Sfânta Scriptură ne sfătuieşte: "Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile" (Evrei 3, 7). Astăzi ne mai putem alege destinaţia finală; mâine c-ar putea să fie prea târziu, iar faptul că nu am luat în seamă această întrebare ar însemna că suntem pierduţi pe veci.
Doamne Iisus Hristoase, nu ne părăsi în ceasul cel greu! Amin.

joi, 18 iunie 2009

SUNT CÂTEODATĂ CLIPE...( zilele poeziei dorziene)


Zilele poeziei dorziene - Traian Dorz - 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet creştin. Iată una dintre miile poezii scrise în închisorile comuniste:






Sunt câteodată clipe care,
Iisus, n-aş vrea să treacă-n veci,
sunt cele care eu cu Tine
şi Tu cu mine le petreci.
O, Domnul meu Iisus,

o, Domnul meu Iisus,
sunt cele care eu cu Tine
şi Tu cu mine le petreci.



Sunt câteodată drumuri care în veac n-aş vrea să le sfârşesc,
sunt cele ce le merg cu Tine, Însoţitorul meu Ceresc.

O, Domnul meu Iisus, o, Domnul meu Iisus,
sunt cele ce le merg cu Tine, Însoţitorul meu Ceresc.

Sunt câteodată visuri care n-aş vrea să mai sfârşească-n veac,
sunt cele ce le am cu Tine şi-atât de fericit mă fac.
O, Domnul meu Iisus, o, Domnul meu Iisus,
sunt cele ce le am cu Tine şi-atât de fericit mă fac.

Sunt câteodată stări din care în veci aş vrea să nu mai ies,
sunt cele pe Tabor cu Tine, Preastrălucitul meu Ales.
O, Domnul meu Iisus, o, Domnul meu Iisus,
sunt cele pe Tabor cu Tine, Preastrălucitul meu Ales.

Sunt câteodată locuri unde în veci, ajus, n-aş vrea să plec,
sunt cele care doar cu Tine, Iubitul meu Iisus, petrec.
O, Domnul meu Iisus, o, Domnul meu Iisus,
sunt cele care doar cu Tine, Iubitul meu Iisus, petrec.

... O, Dumnezeul meu cel Dulce, ce-n toate eşti desăvârşit,
grăbeşte-mă spre toate-acestea cu început fără sfârşit!
O, Domnul meu Iisus, o, Domnul meu Iisus,
grăbeşte-mă spre toate-acestea cu început fără sfârşit!

AMIN!


luni, 15 iunie 2009

Făptura cea nouă

Făptura cea nouă-ai născut-o din Duh,
Ai suflat peste mine iertare,
Să urc nu-mi păsa spre al lumii văzduh,
Mai liber ca vântul simţeam al meu trup…
Duhul Tău, lutul meu, ce-ndurare!

Dimineaţa-mi părea ca-nceputul de Rai,
Alergam doar cu Tine prin rouă,
Teamă Sfântă primeam din al Cărţii Sinai,
Bucurie şi cânt din al florilor grai,
Pentru mine, făptura cea nouă...

Făptura cea nouă-ai purtat-o prin nor
Sau prin cerul senin de iubire,
„– Prin bune şi rele cu Tine-am să zbor
Căci Tu din tâlhar m-ai făcut drag odor!“
Jertfa Ta, plânsul meu, ce simţire!

Acum, toate-acestea le simt ca pe-un gând,
Ca pe-un vis şi-s alături de Tine…
Făptura cea nouă, căzută-n pământ,
Răzbate cu greu între cer şi mormânt,
Crucea Ta, crucea mea, ce suspine...!

Iar noaptea când vine, hotar peste vreme,
De fulgeră, tună sau plouă,
M-aştern pe genunchi şi tot trupul îmi geme,
Când spui, mă-nfioară: „– Eu sunt, nu te teme!“
Doar mie, făptura cea nouă...

sâmbătă, 13 iunie 2009

Ceasul al 11-lea


Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, crestinul trebuie să trăiască în aşa fel, încât să împlinească numai voia lui Dumnezeu şi să se ferească de păcate, ca şi cum ar trăi penultimul ceas, dinaintea marii Judecăţi. „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”, spune Cuvântul lui Dumnezeu.
Într-un fel sau altul şi noi, cei de astăzi, trăim un astfel de ceas, anume ceasul socotelilor. Dacă am înţelege mesajul înaintaşilor noştri am vedea că suntem în ceasul al 11-lea, când nu mai putem lăsa pe mâine întoarcerea noastră la Dumnezeu. Azi, dacă auzi glasul Domnului, nu-ţi împietri inima, ne spune Sf. Ap. Pavel, fiecăruia dintre noi. Iar Sf. Ap. Petru, ne sfătuieşte: „Smeriţi-vă sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la timpul cuvenit” ( 1 Petru 5, 6).
„Timpul cuvenit” este ceasul când ni se va plăti fiecăruia pentru tot binele sau răul făcut. Ni se va cere socoteală despre felul cum am trăit în lumea aceasta. Tâlharul de-a dreapta Mântuitorului s-a mântuit în ceasul al 12-lea, pentru că lui atunci i s-a făcut cunoscut Domnul Iisus. Pentru el atunci a fost ceasul pocăinţei, dar pentru noi ceasul ultim este chiar acesta de acum. Acest ultim ceas nu-l putem şti niciunul dintre noi, el poate fi chiar când, dragul meu cititor, citeşti aceste rânduri. Şi cine va fi găsit priveghind va intra împreună cu Mirele-Hristos, dar cine nu va fi găsit veghind va fi aruncat în întunericul cel mai dinafară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Părintele Cleopa avea o vorbă pentru credincioşii care-l vizitau: „ Să aveţi mereu înaintea ochilor moartea, moartea şi iar moartea!”.
A face aşa înseamnă a fi mereu pregătit pentru a da socoteală de faptele tale, înseamnă a fi conştient că eşti în ceasul al 11-lea, adică la un pas de moarte. Să trăim deci ca în timpul zilei, pentru ca venirea Domnului nostru să ne afle veghind!

vineri, 5 iunie 2009

Codul bunelor maniere în lumina Sfinţilor Părinţi


„În casa în care te opreşti fi cu sfială în toate. Smerenia şi înfrânarea înseamnă o delicată politeţe...Dacă vreun musafir îţi spune cuvinte necuvenite, roagă-l cu iubire, spunândui: Iartă-mă că sunt slăbit şi ni pot să le port. În smerita cugetare se arată o mare delicateţe, pe când mândria e o bădărănie” ( Avva Isaia Pustnicul)

„În cele trei verigi sau culori ale curcubeului ale acestei virtuţi (este vorba de Smerenie) sunt acestea:
- îndurarea necinstirilor cu multă bucurie şi aşteptarea cu braţele sufletului deschise pentru a primi şi cuprinde pe acestea ( adică necinstirile) ca unele ce fac să înceteze bolile sufletului şi topesc păcatele cele mari
- nimicirea cu totul a mândriei şi păstrarea smereniei chiar şi când devii biruitorul acesteia
- neîncrederea în propriile fapte bune, împreună cu dorinţa de a primii neîncetat învăţătura
Pocăinţa ridică, iar plânsul bate la uşa cerului, cuvioasa smerenie însă deschide....Smerenia este sondă cerească , care poate să ridice sufletul din adâncul păcatelor la cer” ( Sf. Ioan Scărarul)

„Smerenia este cunoaşterea adâncă a nimicniciei tale, schimbarea felului de a-i privi pe ceilalţi oameni, care par a te întrece în toate privinţele, simplitate sufletească, ură faţă de lauda omenească, statornica învinuire şi prihănire de sine, dreptatea şi purtarea fără ocolişuri, despătimirea, cunoaşterea tainelor celor ascunse în cruce. Smerenia este dorinţa de a te răstigni lumii şi patimilor, lepădarea şi uitarea obiceiurilor şi cuvintelor amăgitoare, părăsirea dezvinovăţirii, tăcerea înaintea celor ce te necăjesc, lepădarea tuturor filosofărilor proprii şi primirea înţelegerii evanghelice” ( Sf. Ignatie Biancianinov)

sâmbătă, 30 mai 2009

n-am timp!


Aş vrea să iubesc,
dar nu îndrăznesc...
Nu pot să gândesc;
sunt prea încărcat
de păcat
şi n-am timp
de rugă...
Sunt pe fugă.

Aş vrea să iubesc,
dar nu îndrăznesc
spre Scripturi să privesc...
Nu pot să citesc;
sunt prea ocupat,
şi n-am timp
de învăţat...
Sunt atât de stresat!

Aş vrea să iubesc,
dar nu îndrăznesc
să chem într-ajutor
un frate, un păstor,
căci n-am timp
de vorbit;
sunt prea obosit
de cât am muncit.

.....

,,-Doamne, n-am timp!"
am spus supărat,
uitând vinovat
că Tu mi l-ai dat!

joi, 28 mai 2009

Când trandafirii înfloresc


Când trandafirii înfloresc,
o mare taină-n ei s-arată...
Când trandafirii înfloresc
toti cei ce-aşteaptă şi iubesc,
aud un susur îngeresc
din primăvara neuitată...

Era o zi cu cer senin,
cu-aceleaşi flori si ramuri ninse,
era o zi cu cer senin,
când de pe-acest pământ străin,
se inălţa atât de lin
Iisus cu braţele întinse.

Erau si-atuncea flori de nea,
şi flori de sânge şi de soare.
Erau si-atuncea flori de nea,
când Cel căzut sub crucea grea,
atât de liniştit urca
spre galaxii nepieritoare.

Se inălţa spre nepătruns,
spre scânteierile gigante,
se inălţa spre nepătruns...
Iar când pe boltă a ajuns,
un abur palid L-a ascuns,
ca un reflex de diamante.

Si-atunci o şoaptă se-auzi,
un glas de înger în grădină.
Şi-atunci o şoaptă se-auzi:
„Acest Iisus va reveni
la fel cum în această zi
s-a înălţat către lumină”.

De-aceea an de an privesc
- şi gând cu gând mereu se-ntreabă -,
de-aceea an de an privesc
şi-aş vrea să strig, dar nu-ndrăsnesc,
...când trandafirii înfloresc...
„o, vino, Doamne, mai degrabă !”

(Costache Ioanid)

PS. Mulţumesc, Dorin, de invitaţie!

Dorul de dragoste este dragoste

Dorine, ma simit onorat de invitatia facuta de a posta pe blogul tau. Dupa cum ai putut observa deja de pe blogul meu, avem cam aceleeas doruri, deaceea permite-mi ca pentru inceput sa scriu ceva despre dor.

Pentru inceput sa-l lasam pe Noica sa ne spuna, ce este dorul:

"Virtutile lui sunt deosebite, cu adevarat imparatesti: e un cuvint tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simpla compunere a lor; e un cuvint al deschiderii si totodata inchiderii unui orizont; unul al intimitatii cu departarile, al aflarii si cautarii; un cuvint al stiutului si nestiutului, al limitatiei si nelimitatiei, al concretului si abstractului, al atractiei de ceva determinat si al pierderii in ceva indeterminat. Are o splendida suveranitate in el, dar e un cuvint al inimii numai, si nu al gindului, dupa cum e un cuvint al visului, si nu intotdeauna al faptei. ........te poarta cind spre trecut, cind spre viitor, te incarca si de regrete si de speranta, iti face uneori de indurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie si e bine sa induri. A plecat de la durere si a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a ramas prins de suflet"

M-am gandit la acest subiect pentru ca, sincer, imi e dor de multe stari, de multi prietenii....dorul il simt ca pe un sentiment frumos, chiar daca uneori doare, durerea lui nu ucide! El imi aminteste ca sunt viu, ...este amintirea clipelor frumoase petrecute impreuna cu cei dragi.

Parintele Dumitru Staniloare spunea:"Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi în grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite. Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta. Dorul e duioşia distanţei, frânată de meditaţie. Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide...."

Cu un an in urma citisem pe net urmatoarele ganduri:
"mi-e dor sa-mi iei greutatile vietii de pe umeri, mi-e dor sa-mi alini suferintele si sa-mi gonesti supararile cu o simpla mangaiere mi-e dor sa ma iei in brate cand ma lovesc, mi-e dor sa suflii peste rani, mi-e dor sa-mi stergi lacrimile de amar si sa gonesti raul de langa mine cu o singura incruntare mi-e dor sa ma strangi la pieptul tau si sa-mi soptesti cuvinte de imbarbatare mi-e dor de strangerea de mana ce-mi dadea curaj sa pasesc in noapte pe strazi intunecate mi-e dor de glasul ce ma chema cu drag si-mi rostea atat de bland numele mi-e dor de mustrarea primita dupa fiecare boacana, mi-e dor de mana ce-mi ciufulea parul mi-e dor de ochii ce ma cautau ingrijorati prin marea de copii, mi-e dor sa citesc grija ce-mi era dedicata …si ma facea sa ma simt iubita mi-e dor de sentimentul de siguranta trait langa tine ..mi-e dor de tot ce reprezinti si pentru toate astea nu mi-e rusine de lacrima ce cade mi-e dor de tine mama!"( NICOLL - Scrisori niciodata trimise)
Citindu-le si recitindu-le spun si eu astazi:
mi-e dor de anii copilariei........
.mi-e dor de zilele acelea cand nu stiam ce-i grija zilei de maine,....
mi-e dor sa fiu curat sufleteste si impacat cu Dumnezeu...
mi-e dor, să pot să zâmbesc fara umbre...

Mama mea, a plecat la cer in ziua in care implineam un an, mi-e tare dor de ea! Stiu ca ma vegheaza de acolo de sus, ceea ce face dorul si mai mare, mi-e dor de clipa intalnirii, de clipa cand sarutandu-i mana si privindo in ochi sa-i spun: "Mama - MULTUMESC"


joi, 21 mai 2009

Pamantul fara apa(omul fara Dumnezeu)


Pământul suspină, sleit şi crăpat,
Sămânţa se uscă în glie,
Ţăranul îşi plânge tot ce-a semănat:
„– De ce nu mai plouă, Ilie?“

Ogorul uscat zici că-i mare de scrum,
În zare e numai pustie,
Verdeaţa se stinge-necată de fum,
„– De ce nu mai plouă, Ilie?“

Nu creşte vreo poamă în pomii bătrâni,
Se chinuie strugurii-n vie,
Abia mai e apă-n adânc de fântâni,
„– De ce nu mai plouă, Ilie?“

Pe cer nu se vede nici urmă de nor,
Doar globul luminii-aurie
Necum săturată să ardă pe om,
„– De ce nu mai plouă, Ilie?“

„– O, Doamne, priveşte spre ei cum se zbat
Şi fă să-Ţi dea laudă Ţie,
Îndură-Te, Doamne, de lutul secat!“
Cu lacrimi se roagă Ilie…

Şi Domnul ascultă pe cel credincios
Căci norii se varsă-n câmpie,
O rugă se ’nalţă spre ceruri, frumos:
„– Să fii lăudat!... Slavă Ţie!“

duminică, 17 mai 2009

Piatra



"Cand m-am desprins din muntele cel mare
Nu stiam despre om sau despre viata,
Veneam in jos ,prin ploaie si prin ceata ,
Sfarsindu-mi razvratirea intr-o vale...

Nu cunosc vremea ce-am petrecut cazuta,
Dar stiu ca intr-o zi cu aspru vant
M-au impins niste oameni pe-un mormant,
Celui Infasurat sa fiu reduta...

Stateam acolo,parca implinita
Ca mi-am gasit pe lumea asta rostul
"-Nicicum n-am sa descopar adapostul,
Cu orice pret ,chiar de voi fi zdrobita...!"
...................................................................

Dar intr-o noapte s-a 'ntamplat Minunea
De care pana astazi se vorbeste,
Multi dintre oameni zic ca-i doar poveste,
Eu zic ca-i Taina care-a scapat lumea.

In intuneric ,simtit-am o Lumina
Cum n-am simtit vreodata nici la soare,
Raze de viata se-apropiau din zare,
Iar pestera de Slava era plina..

Omul cel invelit in panza alba
S-a ridicat ,cu Fata-I luminata,
Si bucuria-aceasta minunata
O cantau ingerii din nai si harfa..

"-A inviat Viata si Iubirea ,
El biruieste tot ce-nseamna moarte!"
Cu pas smerit m-am dat atunci deoparte
Fiorul Sfant mi-a atins impietrirea...
........................................................................

O ,daca as avea genunchi ,ca tine,
'Naintea Lui m-as inchina mereu,
'Naintea Mielului lui Dumnezeu
Care te-s scos din iadul cu suspine...!

O ,daca as putea vorbi ,ca tine,
Pe buze as purta Numele Lui,
Si as vesti minunea orisicui ,
Caci Domnul ti-a facut atata bine...!

O ,de-as avea maini ,sa lucru pentru frati ,
Cum tu-ai putea ,cum ar dori Iisus ,
M-as osteni ,lucrand pan' la apus ,
Pentru cei suferinzi si 'nfometati...!

Dar eu sunt piatra ,si-mi pare asa rau ...
Ma rog ca tu ,care-ai gasit Iertare ,
Sa O traiesti in lumea asta mare..
De-acum eu tac ,te las , e randul tau..."

duminică, 10 mai 2009

De-as sti…


De-as sti sa cant ,Ti-as canta numai Tie
Cantari frumoase ,de dragoste si dor,

Si le-as inmiresma in bucurie
Spre a fi mangaiere tuturor!

De-as avea voce limpede si lina
Sa o revars in case tulburate,
Mi-Ai fi izvor de liniste divina,
Ti-as fi ulcior ce-adapa inimi insetate!

De mi-ar fi glasul bland si iubitor
L-as inalta in psalmi spre Tronul Sfant,
Dorind sa-mi fie vesnic calator
Cu lauda spre Cer ,dinspre pamant!

De-as stapani o harfa sau un nai
Ce minuni ,Doamne ,Ti-as putea aduce,
As spune-asa de multe fara grai,
Ti-as canta Maretia-n sunet dulce!

Dar toate-aceste nu stiu sa le fac,
Cantarea mea e numai plans amar
Ce izvoraste din munte de pacat,
Nu am nici lacrimi sa-Ti aduc macar…

Mi-e glasul slab,si ragusit si trist
Tacerea Te lauda mai mult ca robul Tau…

Ajuta-mi , Doamne , sa-Ti slujesc smerit,
Si canta Tu ,Iisuse,sufletului meu…!

marți, 31 martie 2009

Oprean Corina, mama a doi copii, are nevoie urgentă de ajutorul nostru


ANUNŢ UMANITAR


Oprean Corina, mama a doi copii din localitatea Deva jud. Hunedoara are urgent nevoie de ajutorul dumneavoastră!
A fost diagnosticată cu o tumoare pe creier, care i-a rupt un vas de sânge, medicii din Timişoara unde este acum internată în stare gravă îi dau o şansă de 40% pentru a supravieţui, dar spun totodată că îi dau 90% şanse de a supravieţui dacă va face o intervenţie chirurgicală în Germania. Această operaţie nu se poate face în ţară, iar costul estimat este de 100000E.
Deoarece situaţia financiară a familiei nu-i permite plata intervenţiilor medicale, orice sumă din partea dumneavoastră este binevenită.

Pentru donaţii puteti folosi contul:

RAIFFEISEN BANK
Adresa : B-dul Iuliu Maniu nr. 18 , Deva, 2700 - jud Hunedoara
Tel: +40 254 213 911
Fax: +40 254 213 009
Link catre pagina oficiala : www.raiffeisen.ro

Oprean Samuel Cristian

Cont Euro: Cont IBAN: RO47RZBR0000060011138542 Unitate: 28-AGENT.DEVA
Cont Lei: Cont IBAN: RO74RZBR0000060009847665 Unitate: 28-AGENT.DEVA


P.S. Nu ezitaţi să trimiteţi anuţul mai departe şi cât mai repede!
Vă mulţumim!

Iată aici si alte detalii

Dumnezeu sa-i poarte de grija!

duminică, 15 martie 2009

Mâna întinsă


Oraşu-mi părea prea grăbit,
Tot omul era-n alergare,
Doar eu, pe stradă, liniştit:
„– Unde or vrea s-ajungă, oare?!“

Priveam prin ei, dar nu-i vedeam,
Căci unul trece, altul vine…
În gândul meu îi cântăream:
„– Ăştia-s mai păcătoşi ca mine!“

La colţ de stradă-o mână-ntinsă,
Primit-a câteva de-un leu;
E un bătrân cu barba ninsă…
„– Ăsta-i uitat de Dumnezeu!“

Mă conformez, doar sunt creştin,
Un om cu frica de poruncă,
Eu nu am sufletul hain:
„– De vrei mai mult, te du la muncă!“

Iar el dă necăjit din cap…
I-am dat un leu şi o ocară.
„– Numai aşa-i mai scoli din pat;
Ăştia sunt nişte pierde-vară!“

Îi mai arunc doar o privire,
Când văd pe tabla lui de lemn:
„Ţinta poruncii e Iubire!“
Iar lângă scris, al Crucii semn…

Chiar, ce-i Iubirea..? N-am simţit…
Cine-a dus Crucea? Ce sunt eu?
Nu-i îndeajuns cât m-am minţit?
Sunt eu datornic doar c-un leu?

Aştept acum, cu mâna-ntinsă,
Timpul cu mine s-a grăbit:
Sunt un bătrân cu barba ninsă
Ce-a judecat, dar n-a iubit…

Te-aştept, Iisuse, ca să vii
Să ma ridici de unde sunt!
Nu vreau decât să pot iubi
Cât voi mai fi pe-acest pământ…

duminică, 1 martie 2009

M A R T I S O R - de Traian Dorz



Va dedic tuturor aceasta poezie scrisa de fr. Traian Dorz
O primavara binecuvantata la toata lumea!!!!!
!


AS DORI SA POT TRIMITE CATRE TINE,
PLIN DE CANTEC, DE LUMINA SI DE DOR
ADEVARUL FRUMUSETILOR DIVINE,
IMPLETIT IN BUCURIILE SENINE..
MINUNAT, IUBIT SI VESNIC MARTISOR...

SI-AS DORI CA MANA MEA SA TI-L ASEZA
NU PE INIMA, CI-ACOLO-ADANC IN EA..
CA FRUMOASA SI CURATA S-O PASTREZA,
CA UN SOARE MINUNAT SA-TI LUMINEZE
SI SA-TI FACA FERICITA VIATA TA...

C-ADEVARUL E PODOABA MINUNATA
MAI DE PRET DECAT ORICARE TALISMAN
CARE NU SE INVECHESTE NICIODATA
SI-I DIN CE IN CE MAI BINECUVANTATA
SI-I DIN CE IN CE MAI SCUMPA, AN DE AN..

IAR IN ZIUA RASPLATIRII FERICITE
CAND VEDEA-VOM VESNICIA RASARIND
CAND CA MIILE DE STELE STRALUCITE
STRALUCI-VOR INIMILE PREAIUBITE
CERURILE MINUNATE-MPODOBIND.

PRINTRE ELE SI-AL TAU SUFLET SA RASARA
MINUNAT SI BINECUVANTAT ODOR
STRALUCIND CA PRIMA ZI DE PRIMAVARA
PE FRUMOSUL SAN AL CERULUI COMOARA,
UN CURAT, IUBIT SI VESNIC M A R T I S O R!!!!!!

de Traian Dorz
Sursa: aici