Legământ

Ai simţit vreodată pe umărul tău
Mâna aceea caldă şi, întorcându-te,
te-a cuprins în braţe Străinul acela?

L-ai vazut, mai blând decât un miel,
ai auzit Glasul Lui,
mai limpede ca un izvor de munte ,
şoptindu-ţi la ureche
"-Bine te-am găsit, fiul Meu..!"?..
Aveai atâtea să-L întrebi,
însă El se făcu nevăzut dintr-o dată...
Te-ai uitat printre gratiile ferestrei,
poate ai să-I zăreşti urma
dar Omul dispăruse ...

Iţi curge o lacrima,
duci mâna la ochi..
"-Dar stai...eu eram încătuşat!...
O,Doamne, nu Te-am recunoscut!..."

Cazi în genunchi,
te adânceşti într-o rugăciune
cum n-ai mai zis vreodată...
Uşa celulei tale, larg deschisă
iar legătorile de la mâini şi de la picioare
zac, aruncate..
Nu-ţi doreşti decât să zbori,
căci de azi..
De azi eşti un om liber..!
Desfaci larg aripile ca să te înalţi spre cer,
dar simti un ţepuş în carne..
"-O, lăudat să fii, Doamne,
pentru ţepuşul acesta ,
altfel uitam iarăşi de Tine,
şi mă avântam înspre cerul lumii!
Te voi căuta, precum leprosul ...
Trebuie, trebuie să Te găsesc!"

Şi L-ai aflat..
Pe vârful unui deal,
pe Crucea din mijloc ,
zăcea între doi tâlhari,
răpus de suferinţa scrisă noua..
Dar trăită de El...

Domnul S-a stins!...
Însă a treia zi S-a aprins,
şi S-a înălţat la Ceruri, Biruitor
şi vrea ca să lumineze
prin mine şi prin tine ,
prin toţi aceia cărora
le-a luat povara păcatului
şi le-a purtat-o în cumpilta-I suferintţă ,
prin toţi care, liberaţi,
ne-am întors la Crucea Lui
cu lacrimi de pocăinţă..
"-Nu voi mai iubi păcatul,
ci voi iubi pe Domnul
cu toată inima mea !
Nu-mi voi mai urî fratele,
ci-mi voi iubi chiar şi vrăşmaşul !
Cuvântul Tău va fi Pâinea mea !
Nu ma voi lepăda de Tine ,Doamne!"

Acest legământ,
ajută-ne, Doamne, să-l ţinem
luptându-ne lupta cea bună
cât vom fi pe pământ!
Iar când ne vei chema la Tine
pentru Răsplata Ta,
Gândul meu,
gandul meu nu îndrăzneşte...
Fie Voia Ta!

Slăvit să fie Domnul!

Parfum de veşnicie

Învăluit de mister

Şi cu ochii visători,

L-am zărit venind din cer

Înspre revărsat de zori.

Îşi lăsase ceata lui

Undeva în Paradis...

Mă-ndemna spre cer să sui

Pe-ale lui aripi de vis.

Parfum de Veşnicie

Răspândea în al lui zbor,

Şi cânt de bucurie

Peste sufletu-mi de dor.

Chemat de rugăciune

Pe albastrele poteci,

s-a coborât la mine

zicându-mi: „În veci de veci!”...

„Slăvit să fie Domnul!”

Şoptit-a al meu plâns...

Ce greu răspunde omul!...

Ce repede-ai răspuns!

O, drag înger păzitor,

Venit din depărtare

Mulţumesc de ajutor,

De-această dulce stare!

Poezia, pasăre albă

Tu, pasărea mea albă, cu aripi de Lumină,
Născută în Grădina Părintelui Ceresc ,
Ai coborât din Ceruri în trupul meu de tină
Şi când te ţin închisă, mă roade mare vină
Că nu am vrednicie, nici hrană să te cresc…

Te zbaţi în colivia ce suflet mi se cheamă,
Iar zbuciumul de aripi îmi tulbură şi somnul..
Cel rău mă tot îmbie ca să te vând, mă cheamă
Să ne tocmim la preţul de-arginţi şi îmi e teamă…
Ce gânduri, ce mai luptă, ce strigăte la Domnul!

O, cât te-aş vrea crescută în ruga mea fierbinte,
Să-ţi potolesc şi setea cu lacrimi de condei,
Aş vrea să zbor cu tine spre culmi vii, infinite
Şi în cântări de slavă să arzi printre cuvinte
Şi să te văd ferice în ochii alor mei...

„– O, Doamne, mai deschide Tu temniţa din mine,
Şi sufletu-mi deschide mai larg ca niciodată
Şi nişte aripi albe se vor ’nălţa la Tine:
E poezia, Doamne, crescută în suspine,
Un cântec de iubire, o rugă-nlăcrimată...!

Te rog, trimite-i puii în albe inimi, pline,
Apoi să Ţi se ’nalţe, prin Jertfă, stoluri, Tată!“

Slăvit să fie Domnul!

Încotro, omule...?

Iată o întrebare provocatoare care care pentru mulţi oameni rămâne fără răspuns. Unii dintre semenii noştri găsesc că este o prostie să crezi că după moarte mai există ceva.

Alţii cred în existenţa iadului şi a raiului, dar nu fac deosebire între calea îngustă ce duce la rai şi cea largă, ce duce la iad. Există însă şi oameni care tresaltă de bucurie la o astfel de întrebare. Aceştia sunt adevăraţii creştini. Ei ştiu de unde vin şi încotro merg. Pentru ei moartea nu înseamnă sfârşitul omului, ci doar sfârşitul vieţii pământeşti, vemelnice şi începutul vieţii veşnice. Ca şi moartea, raiul şi iadul sunt foarte reale. Dacă moartea este urmarea păcatului strămoşesc, raiul şi iadul sunt urmarea actului justiţiar ce urmează după moarte, prin care se răsplăteşte sau pedepseşte fiecare suflet, în funcţie de ceea ce a făcut pe pământ cât a vieţuit în trup.În timpul vieţii pământeşti omul îşi poate pregăti mântuirea, locul unde-şi va petrece veşnicia, deoarece moartea marchează limita până la cre omul îşi poate pregăti locul de Dincolo. După aceea nimeni nu-şi mai poate lucra propria mântuire: "Trebuie să lucrez până e ziuă lucrurile Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze" ( Ioan 9, 4)

Cum ne pregătim mântuirea?

Ce reprezintă pentru noi moartea şi încotro vom merge după aceea?

Încotro, omule...?

Spre rai, spre locul despre care Sf. Ap. Pavel spune: "...cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la mintea omului nu s-a suit, pe acelea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" ( 1 Corinteni 2, 9), spre locul de linişte şi bucurie deplină?

Sau spre iad, locul de osândă veşnică?

Încotro, omule...?

Pe ce cale te îndrepţi?

Cui îi slujeşti în această lume?

Fericitul Augustin spune că oricine nu este cu Hristos nu poate fi altundeva decât cu diavolul. Să luăm deci aminte la îndemnul Sf. Ap. Pavel: "... cu frică şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră" ( Filipeni 2, 12), căci: "fiecare va primi plata după lucrul său" (2 Corinteni 5, 16).

Încotro, omule...?

De ce zăboveşti că răspunzi la această întrebare?

Sunt două alternative: raiul şi iadul. Astăzi, Dumnezeu ne întreabă: ÎNCOTRO ?... Iar Sfânta Scriptură ne sfătuieşte: "Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile" (Evrei 3, 7). Astăzi ne mai putem alege destinaţia finală; mâine c-ar putea să fie prea târziu, iar faptul că nu am luat în seamă această întrebare ar însemna că suntem pierduţi pe veci.

Doamne Iisus Hristoase, nu ne părăsi în ceasul cel greu! Amin.

SUNT CÂTEODATĂ CLIPE...( zilele poeziei dorziene)

Zilele poeziei dorziene - Traian Dorz - 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet creştin. Iată una dintre miile poezii scrise în închisorile comuniste:

Sunt câteodată clipe care,
Iisus, n-aş vrea să treacă-n veci,
sunt cele care eu cu Tine
şi Tu cu mine le petreci.
O, Domnul meu Iisus,
o, Domnul meu Iisus,
sunt cele care eu cu Tine
şi Tu cu mine le petreci.



Sunt câteodată drumuri care în veac n-aş vrea să le sfârşesc,
sunt cele ce le merg cu Tine, Însoţitorul meu Ceresc.
O, Domnul meu Iisus, o, Domnul meu Iisus,
sunt cele ce le merg cu Tine, Însoţitorul meu Ceresc.

Sunt câteodată visuri care n-aş vrea să mai sfârşească-n veac,
sunt cele ce le am cu Tine şi-atât de fericit mă fac.
O, Domnul meu Iisus, o, Domnul meu Iisus,
sunt cele ce le am cu Tine şi-atât de fericit mă fac.

Sunt câteodată stări din care în veci aş vrea să nu mai ies,
sunt cele pe Tabor cu Tine, Preastrălucitul meu Ales.
O, Domnul meu Iisus, o, Domnul meu Iisus,
sunt cele pe Tabor cu Tine, Preastrălucitul meu Ales.

Sunt câteodată locuri unde în veci, ajus, n-aş vrea să plec,
sunt cele care doar cu Tine, Iubitul meu Iisus, petrec.
O, Domnul meu Iisus, o, Domnul meu Iisus,
sunt cele care doar cu Tine, Iubitul meu Iisus, petrec.

... O, Dumnezeul meu cel Dulce, ce-n toate eşti desăvârşit,
grăbeşte-mă spre toate-acestea cu început fără sfârşit!
O, Domnul meu Iisus, o, Domnul meu Iisus,
grăbeşte-mă spre toate-acestea cu început fără sfârşit!

AMIN!

Făptura cea nouă

Făptura cea nouă-ai născut-o din Duh,
Ai suflat peste mine iertare,
Să urc nu-mi păsa spre al lumii văzduh,
Mai liber ca vântul simţeam al meu trup…
Duhul Tău, lutul meu, ce-ndurare!

Dimineaţa-mi părea ca-nceputul de Rai,
Alergam doar cu Tine prin rouă,
Teamă Sfântă primeam din al Cărţii Sinai,
Bucurie şi cânt din al florilor grai,
Pentru mine, făptura cea nouă...

Făptura cea nouă-ai purtat-o prin nor
Sau prin cerul senin de iubire,
„– Prin bune şi rele cu Tine-am să zbor
Căci Tu din tâlhar m-ai făcut drag odor!“
Jertfa Ta, plânsul meu, ce simţire!

Acum, toate-acestea le simt ca pe-un gând,
Ca pe-un vis şi-s alături de Tine…
Făptura cea nouă, căzută-n pământ,
Răzbate cu greu între cer şi mormânt,
Crucea Ta, crucea mea, ce suspine...!

Iar noaptea când vine, hotar peste vreme,
De fulgeră, tună sau plouă,
M-aştern pe genunchi şi tot trupul îmi geme,
Când spui, mă-nfioară: „– Eu sunt, nu te teme!“
Doar mie, făptura cea nouă...

Ceasul al 11-lea

Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, crestinul trebuie să trăiască în aşa fel, încât să împlinească numai voia lui Dumnezeu şi să se ferească de păcate, ca şi cum ar trăi penultimul ceas, dinaintea marii Judecăţi. „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”, spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Într-un fel sau altul şi noi, cei de astăzi, trăim un astfel de ceas, anume ceasul socotelilor. Dacă am înţelege mesajul înaintaşilor noştri am vedea că suntem în ceasul al 11-lea, când nu mai putem lăsa pe mâine întoarcerea noastră la Dumnezeu. Azi, dacă auzi glasul Domnului, nu-ţi împietri inima, ne spune Sf. Ap. Pavel, fiecăruia dintre noi. Iar Sf. Ap. Petru, ne sfătuieşte: „Smeriţi-vă sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la timpul cuvenit” ( 1 Petru 5, 6).

„Timpul cuvenit” este ceasul când ni se va plăti fiecăruia pentru tot binele sau răul făcut. Ni se va cere socoteală despre felul cum am trăit în lumea aceasta. Tâlharul de-a dreapta Mântuitorului s-a mântuit în ceasul al 12-lea, pentru că lui atunci i s-a făcut cunoscut Domnul Iisus. Pentru el atunci a fost ceasul pocăinţei, dar pentru noi ceasul ultim este chiar acesta de acum. Acest ultim ceas nu-l putem şti niciunul dintre noi, el poate fi chiar când, dragul meu cititor, citeşti aceste rânduri. Şi cine va fi găsit priveghind va intra împreună cu Mirele-Hristos, dar cine nu va fi găsit veghind va fi aruncat în întunericul cel mai dinafară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Părintele Cleopa avea o vorbă pentru credincioşii care-l vizitau: „ Să aveţi mereu înaintea ochilor moartea, moartea şi iar moartea!”.
A face aşa înseamnă a fi mereu pregătit pentru a da socoteală de faptele tale, înseamnă a fi conştient că eşti în ceasul al 11-lea, adică la un pas de moarte. Să trăim deci ca în timpul zilei, pentru ca venirea Domnului nostru să ne afle veghind!

Codul bunelor maniere în lumina Sfinţilor Părinţi

„În casa în care te opreşti fi cu sfială în toate. Smerenia şi înfrânarea înseamnă o delicată politeţe...Dacă vreun musafir îţi spune cuvinte necuvenite, roagă-l cu iubire, spunândui: Iartă-mă că sunt slăbit şi ni pot să le port. În smerita cugetare se arată o mare delicateţe, pe când mândria e o bădărănie” ( Avva Isaia Pustnicul)

„În cele trei verigi sau culori ale curcubeului ale acestei virtuţi (este vorba de Smerenie) sunt acestea:
- îndurarea necinstirilor cu multă bucurie şi aşteptarea cu braţele sufletului deschise pentru a primi şi cuprinde pe acestea ( adică necinstirile) ca unele ce fac să înceteze bolile sufletului şi topesc păcatele cele mari
- nimicirea cu totul a mândriei şi păstrarea smereniei chiar şi când devii biruitorul acesteia
- neîncrederea în propriile fapte bune, împreună cu dorinţa de a primii neîncetat învăţătura
Pocăinţa ridică, iar plânsul bate la uşa cerului, cuvioasa smerenie însă deschide....Smerenia este sondă cerească , care poate să ridice sufletul din adâncul păcatelor la cer” ( Sf. Ioan Scărarul)

„Smerenia este cunoaşterea adâncă a nimicniciei tale, schimbarea felului de a-i privi pe ceilalţi oameni, care par a te întrece în toate privinţele, simplitate sufletească, ură faţă de lauda omenească, statornica învinuire şi prihănire de sine, dreptatea şi purtarea fără ocolişuri, despătimirea, cunoaşterea tainelor celor ascunse în cruce. Smerenia este dorinţa de a te răstigni lumii şi patimilor, lepădarea şi uitarea obiceiurilor şi cuvintelor amăgitoare, părăsirea dezvinovăţirii, tăcerea înaintea celor ce te necăjesc, lepădarea tuturor filosofărilor proprii şi primirea înţelegerii evanghelice” ( Sf. Ignatie Biancianinov)