Sf. Anastasie si Biblia furată
-
Abatele Anastasie avea o carte din pergament fin care valora 20 pence şi
care conţinea textele integrale din Vechiul şi Noul Testament. Într-o zi,
un c...
-
Ca o cămila prin urechile acului...
De ce Domnul Iisus afirma adesea ca bogatii vor intra cu greu in Împărăţia
lui Dumnezeu?
Să vedem mai intâi cam ce ins...
Răsună în Biserici şi-n suflete răsună "Cântări nemuritoare" de dincolo de zări, Chemarea lor duioasă la Cruce ne adună Să ne trăim Credinţa pierdută-n depărtări..
Sunt vechi de când e lumea, deodată cu Pământul, Nu ştie nimeni felul cum au ajuns aici, Le-a dus la ţărmuri marea, le-a scris în munte vântul, Le murmurau iudeii când fluturau finici..?
Ce-aproape este Cerul când versul ne pătrunde!.. Or fi din Veşnicie, că prea frumoase sunt! Le-au scris poeţii lumii de-oricând şi de oriunde Sau le-a şoptit un Înger urechii unui Sfânt..? ………………………………………………….. Sunt rodul unei jertfe, durerea unui frate Smerindu-se pe sine ca ultim muritor, Iar din potire pline cu lacrimi prea curate A 'naripat Iubirea spre Ceruri, psalmi de Dor..
De-l veţi căta în viaţă să-i dati ce se cuvine N-o să-l aflaţi aici, bătrân, şezând la masă.. Când şi-a sfârşit cântarea din harfele-i divine, Cu suflet plin de Dor, el fi-va-ntors Acasă..!
Aveam, cândva, o lacrima şi-un dor Şi nu lăsau durerea să mă doară.. Le aşezam pe-al inimii pridvor Când Te chemam în fiecare seară..
Tu de pe Sfânta Cruce coborai Şi înnoptai în inimă la mine, În lacrimă cu drag Te oglindeai Iar dorul mi-l astâmpărai cu Tine..
Ai mei doi ochi priveau, îngenuncheaţi, Cum, dimineaţa, strălucea pridvorul Când ne trezeam, de Har îmbrăţişaţi, eu, chip de lut, Tu, lacrima si dorul..
De-atunci o port în suflet, nepătată, Icoana Sfintei noastre Veşnicii, Şi numai gândul revederii-odată Îmi uşurează Crucea, zi de zi..
Iată AICI un mod de a ajuta cu cei doi bănuţi...sau mai mulţi... Înafară de sursa de mai sus, avem confirmarea telefonică despre această campanie de la fr. Adrian Ciorna. El adresează rugămintea de a se face publicitate acestei campanii de ajutorare prin orice mijloc, şi chiar de a ajuta cu cei doi bănuţi...sau mai mulţi...
AICI alte informaţii despre reconstrucţia caselor afectate de inundaţiile din acest an.
Ce am făcut eu pentru semenii mei, ce am făcut eu pentru ca hristos să fie adus până la ei, iar ei aduşi până la Hristos? Iată o întrebare cu care am trecut dintr-un an în altul. Ajuns acasă de la Biserica, m-am dus direct la bibiotecă şi iată peste ce mi-am odihnit privirea:
"Veniţi să facem o intrare creştinească în Anul cel Nou, cu hotărâre şi întovărăşire de luptă împotriva sudalmelor şi beţiilor... Cititorilor...veniţi să scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri aceste două mai păcate care ne pierd sufletul şi neamul nostru: beţia şi sudalma... Publicăm mai jos o "Hotărâre". Toţi cei acre voiesc şi se hotărăsc să intre în lupta contra beţiei şi sudalmei vor iscali această hotărâre. Apoi horărârea iscălită o puneţi pe peretele casei şi mai ales, în suflet, ca s-o aveţi în tot decursul anului cu voi... spre a vedea câţi am putut purta până la sfârşit lupta cea bună pentru biruinţa Satanei şi mântuirea noastră cea sufletească. Cititorule, iscăleşte şi tu hotărârea şi intră şi tu în Oastea celor ce se hotărăsc pentru Mântuitorul Hristos şi pentru lupta împotriva păcatelor. Ascultă glasul şi rugăciunea sufletului tău, iscăleşte şi tu şi ţine hotărârea de mai jos:
Hotărâre:
Subsemnatul,.... gândindu-mă cum aş putea intra în Anul cel Nou cu folos de mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta, cu începere de la Anul Nou să scot din traiul meu sudalma şi beţia. Îmi dau seama ce păcate grele sunt acestea. Intru, prin aceasta, în rândul celor ce se hotărăsc, ca şi mine, să fim nişte ostaşi ai lui Hristos. Să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele cele multe şi grele. În fruntea oştirii noastră stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă. Pe Mântuirorul meu, Iisus Hristos, rugânsu-L să mă ajute şi pe mine să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea cea sufletească.
Dată în .... , la Anul Nou, 1923"
Acestea de ma sus au fost publicate de Părintele Iosif Trifa, în primul număr din anul II, 1 Ianuarie, în pagina întâia a foii "Lumina Satelor" , a cărui redactor era, în anul 1923. Astăzi după 86 de ani are acelaş mesaj şi aceeaşi valoare . Veniţi dragii mei şi să stăruim şi de alţii, pentru a ne hotărâ şi mai mult de a rămâne statornici pe calea Domnului, pentru că altcum în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune şi mai uşoare!...
Deschideţi uşa şi lăsaţi duhul Crăciunului să vă intre în casă! Deschideţi inimile şi lăsaţi Bucuria şi Împlinirea să vă intre în suflet! Deschideţi larg braţele şi îmbrăţişarea voastră caldă, vorba bună şi gândul curat să fie cel mai de preţ cadou pentru cei dragi! Fie ca Iubirea, Înţelepciunea, Încrederea şi Generozitatea să vă călăuzească paşii în noul an! "La mulţi ani!"
Din adâncul închisorii, ne-ai trimis de sărbători,
“O, Sfânt Colind îndepărtat din Noaptea Neuitată…”
Răsună sate şi oraşe…”O Sfânt Colind, o dalbe flori”,
Zorile ne prind adesea, umblând cu Vestea Minunată,
Curg în inimile noastre tainice şi dulci chemări…
Ouşă nu rămâne-nchisă, toate se deschid cu drag,
“Lerul, Doamne, ler, Eu cu drag din cer”.
Inimile noastre cântă-n toate cele patru zări,
“Noapte de visare”, lin ne-aduce-n prag
“Dulce copilaş ceresc” şi tainică iubire…
Între noişopteşti şi tu, colindătorul închisorilor de ger
Ne-nvins de-a lumii ură, rămas legat mereu de cer
Din cor de îngeri ne răspunzi: “Slavă Ţie, Soare Veşnic – lerui-ler!”
“În Noaptea Sfântă de Crăciun” mărturisim fără cuvinte
Numele tău, drag psalmist, frate scump şi drag părinte!
Gerul nu ne înspăimântă, Pruncul Sfânt îl risipeşte.
El, de Sus, ne-a dat tot Harul ce ne înfrăţeşte,
Ram de măr sau de măslin e, arătând cât ne iubeşte!
(Sorin M.)
Poetul a vazut lumina zilei în noaptea de Craciun a anului 1914, în catunul Râturi (azi Livada Beiusului) din comuna Mizies, judetul Bihor, în apropiere de Beius.
"Timp de mai bine de sase decenii, Traian Dorz va fi unul din cei mai buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist si propovaduitor neînfricat. Blestemul interdictiilor a planat însa mereu asupra lui. Aproximativ optsprezece ani, parintii si sotia, care nu i-au înteles aceasta chemare, au iscat fel si fel de oprelisti pentru a-l împiedica sa-l vesteasca pe Iisus Hristos asa cum cerea Biserica cea Luptatoare. Începând cu anul 1948, când regimul ateist a preluat puterea politica, sugrumând libertatile religioase, si pâna la moartea sa, în 20 iunie 1989, interdictiile s-au permanentizat si diversificat. Oastea Domnului, miscare a ortodoxiei militante, a fost declarata "secta cea mai periculoasa" si scoasa în afara legii pentru ca nu voia sa renunte la crezul ei crestin, ci, dimpotriva, sa-l mentina viu în constiinta credinciosilor Bisericii. De-a lungul existentei sale zbuciumate, presarata cu scurte pauze, poetul a totalizat peste saisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la saptesprezece ani de munca silnica pentru întreaga lui activitate. Decretul de gratiere generala din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însa supravegheat pas cu pas si împiedicat sistematic sa scrie si sa-si manifeste convingerile sale. Domiciliile fortate, chemarile inopinate la organele de Securitate îl vor tine mereu într-o stare de alerta. Interdictiile devin acum si mai suparatoare si umilitoare.
Cândva, într-un trecut de trista amintire, a nu stiu câta "sectie" dintr-un nechemat si obtuz "Comitet Central" al Partidului Comunist, care avea pretentia sa ia locul lui Dumnezeu în lume, a hotarât, într-o sedinta de pomina, "axata pe problemele muncii scriitoricesti", ca numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul sa scrie, ba, mai mult, n-are nici talent.
Astfel, mai bine de saptesprezece ani si alti ani grei de presupusa libertate, acesti oameni nesabuiti s-au jucat "de-a privighetoarea si colivia" cu poetul Traian Dorz. Dar cântaretul încatusat n-a putut fi oprit. El a devenit, cum spunea un admirator al sau, "o harfa spânzurata de-o streasina de închisoare".
În pauzele de "libertate", cu domiciliul obligatoriu la Livada Beiusului, trudind din zori si pâna-n noapte la muncile câmpului, seara, întors acasa istovit, "cu mâini batatorite de sapa si de ger", dupa o cina frugala, se aseza în pat, unde, acoperindu-se complet cu patura, la lumina lanternei, îsi scria poeziile si meditatiile crestine. Militianul sau paznicii de noapte, daca zareau cumva vreo luminita înauntru, bateau în geam, aducându-i aminte ca "n-are voie sa scrie!". Trebuia sa doarma, sa fie bun de munca a doua zi pe "ogoarele înfratite si înfloritoare ale colectivei".
Astfel si-a petrecut multe nopti, plângând, rugându-se si scriind.
Nu mai vorbim de cele aproape 200 de poezii create în închisoare fie scriindu-le pe câte un ciob de sticla gasit din întâmplare si apoi memorate, fie bazat numai pe memorie. În aceste conditii grele de neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri si riscuri de tot felul, au fost create în închisoare si lagare de munca fortata ori în precarele pauze de libertate cele aproximativ 100 de titluri de lucrari. Unele volume din aceasta vasta opera cuprind eseistica religioasa, meditatii crestine, altele sunt niste avântate pledoarii pentru pastrarea credintei, iar altele, povestiri pentru copii de toate vârstele. Poeziile sale totalizeaza un numar de peste 5000 de titluri, la care se mai adauga 7000 de proverbe versificate, din întelepciunea româneasca si aceea a diferitelor popoare.
Din toata aceasta opera, doar câteva volume de poezii au vazut lumina tiparului, pâna în 1947. Creatia poetica a acestor ani este strânsa în volumul "Spre Tara dragostei", aparut în 1947. Dupa 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tiparit în tara nici o carte dorziana. În schimb, precum în Evul Mediu, a înflorit epoca tenace a copistilor. Manuscrisele erau copiate cu mâna sau la masina de scris, în clandestinitate si în conditii de mare risc. Existenta acestor actiuni dovedeste cât de mare era setea dupa literatura crestina în catacombele Estului. Tot atât de primejdioasa si ilegala era raspândirea operei prin benzi magnetice.
Totusi macar o parte din opera poetica a lui Traian Dorz a vazut lumina tiparului, în strainatate, prin bunavointa si dragostea mai mult sau mai putin dezinteresate ale unor credinciosi neoprotestanti. Acceptul pentru tiparirea acestor lucrari a fost dat de catre autor numai dupa repetatele încercari de publicare esuate în România.
Tiparirea în afara tarii a acestor carti a atras mânia autoritatilor comuniste care, în ciuda tuturor asteptarilor, tocmai într-o perioada de o mai mare deschidere spre Occident prin relatii economice si culturale, în 1982, l-au arestat pe poet si l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tiparire si raspândire de literatura interzisa. Probabil, trebuia ca jertfa sa fie dusa pâna la desavârsire. În urma interventiei publice din strainatate, a fost eliberat dupa câteva luni.
Ajuns din nou în mijlocul fratilor sai de credinta, eroul crestin îsi va continua lupta cu si mai multa dârzenie pentru apararea adevarului si pentru recunoasterea Miscarii Oastei Domnului în adevarata ei lumina de catre autoritatile de stat si de catre pastorii si ierarhii de atunci ai Bisericii Ortodoxe.
Tema majora a creatiei dorziene o constituie Golgota "izvorul netarmuritei si vesnicei iubiri" si biruinta învierii lui Iisus cel Rastignit. Pentru unii, poetul ar putea sa para o lira monocorda: Iisus, Iisus, Iisus. Dar pe aceasta lira, cântarea poetului ne face sa simtim adâncimile inefabile ale credintei. Aceasta, pentru ca în Iisus, asa cum ne spune apostolul neamurilor, "sunt ascunse toate vistieriile întelepciunii si ale cunostintei" (Col. 2, 2-3) si de aici, îndemnul aceluiasi apostol: "Iar peste toate acestea, îmbracati-va în dragoste, care este legatura desavârsirii" (Ibid. 3, 14). Iar daca Dumnezeu este iubire, atunci întelegem de ce acest poet este un cântaret înfocat al Iubirii. Din acest ocean fara margini izvorasc toate apele creatiei sale lirice. Realitatile vietii si ale istoriei devin, pe harfa sa, tot atâtea râuri care, transfigurate si primind aura vesniciei, se reîntorc tot în el, gasindu-si si împlinirea, si desavârsirea.
În volumul "Locurile noastre sfinte" - o îmbinare fericita între poezie si proza - locurile, evenimentele si personalitatile istoriei noastre nu sunt vazute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la lumina tocmai planul spiritual al acestora, facându-ne sa vedem partea lor nevazuta cu ochiul omenesc, dar care devin palpabile prin ochiul credintei. Astfel, toate aceste realitati primesc o dimensiune hieratica, devenind niste uriase fresce în catedrala istoriei noastre. Mesterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Târgu Jiu, Curtea de Arges, Muresul, Oltul, bisericile si troitele maramuresene, toate acestea se transforma în personaje sau în locuri emblematice ale spatiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre Patria de dincolo de zare. În acest fel, aceasta carte-album se transforma într-un manual de educatie a tuturor generatiilor, autorul devenind un pedagog national.
La fel de original în valentele sale spiritual-morale este si volumul "Minune si Taina", dedicat Maicii Domnului. Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, în viziunea poetului, este în acelasi timp si modelul de mama pentru toate femeile din lume. Maica Domnului înfatisata de poetul transilvanean traieste sub cerul românesc, în tara aceasta din care a facut o gradina a sa. De aceea si gesturile sale, si grija pentru Pruncul Sfânt ne aduc în fata imaginea mamei dupa cea mai buna si sfânta traditie a acestor meleaguri. Din acest unghi spiritual, poetul a "românizat" întreaga imagine a Maicii Domnului în cel mai nobil înteles al cuvântului.
Într-o vreme ca aceea a zilelor noastre, în care interesul pentru poezie scade tot mai mult, publicul gasind alte cai pentru a-si hrani si desfata sufletul si pentru a-si satisface setea de frumos, poezia psalmistului bihorean are o mare putere de a misca inimile si constiintele, de a le transforma, înnoindu-le, prin Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
La peste o mie din poeziile sale li s-au creat melodii adecvate, intrând astfel în biserici, în mânastiri si în alte medii religioase din tara si de peste hotare. Dovada ne-o ofera cea de-a opta editie a acestor cântari nemuritoare, ce apare sub titlul "Sa cântam Domnului".
Cu toate ca poetul a cunoscut suferinta pe toate treptele ei, el ramâne un poet al luminii, al iubirii, al credintei si smereniei. Versurile sale îmbraca expresia imnului si a odei sau devin, când e cazul, cântec de lupta care apara drepturile lui Dumnezeu într-o lume în care cel rau se sileste pe orice cale sa aper drepturile omului la pacat, adica la desfigurarea sa moral-spirituala. Asadar, aceste versuri au devenit niste cântari luptatoare.
În noaptea spre dimineata zilei de 20 iunie 1989, Traian Dorz a decedat.
Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creata de Traian Dorz îl situeaza în constelatia unor mari creatori ai sensibilitatii religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotatiile mistice, de ce nu, si cu Daniel Turcea..." (Sursa celor citate mai sus aici)
Mă opresc aici...Simt nevoia să mă rog şi să plâng de recunoştinţă şi de dor...
( 16 dec. 2009 – dorind să Îi cânt colindul scumpului Iisus...)
Din albul cel mai alb se cern steluţe mii, Şi mi se-aştern în cale, cărările albind. Mă uit spre Cer cu dor: ,,Iisus, de ce nu vii?” Pe raza unei stele Te văd, în vis, venind.
E-atâta dulce cânt în inimi de copii, Când zarea se îmbracă în strai de peruzea. ,,Mi-e dor! Mi-e dor, Iisus! De ce, de ce nu-mi vii? Pe-acordu-a’ celui cântec ce ochii-mi umezea..."
Afară-i tot mai ger şi noaptea tot mai grea, Dar inima-i de pară pe Tine aşteptând, E ultimul ei vis, e tot ce ar mai vrea, Să se-mplinească tainic, în zorii luminând.
De nu m-ai fi atins pe ţărm cu-al Tău sărut Când lacrima durerii săpa urme adânci, M-aş fi pierdut sub val şi râu Ţi-ar fi părut Că valurile albe m-ar fi zdrobit de stânci...
De-atunci Te-aştept cu dor să vii ca-n ziua-ntâi, Să-Ţi cânt colinde albe, ca nimeni pe pământ... Să nu mai plâng de dor...că-n suflet Tu-mi rămâi Ningând fiori de Cer şi-albind al meu veşmânt. ( Mariana L. )
"...Oameni de azi aşteaptă Canaanul binelui din multe părţi. Unii îl aşteaptă de la oamenii, alţii de la politică. Însă binele trebuie aşteptat din altă parte: de la îndreptarea purtărilor noastre. Până când noi suntem răi, în zadar aşteptăm vremuri bune. La congresul din Stocholm, unde trimişii tuturor Bisericilor s-au sfătuit asupra îndreptării relelor din lume, principele Suediei a spus o vorbă foarte cuminte: "Noi, oamenii şi popoarele de azi - a zis principele - trăim vremurile ce le merităm"... La aşa oameni, aşa vremuri...la aşa cap, aşa căciulă. Noi căutăm pricinile relelor în afară de noi, şi ele sunt în noi.
Şi nu numai românii suntem în această stare biblică. Toate popoarele sunt aşa....De necazuri, acele neamuri vor scăpa mai întâi, care vor fi mai mult nădăjduit spre Domnul; căci dacă vom fi nădăjduindu-ne spre Dânsul, ne vom mântui printr-Însul (Isaia 1, 27)
În praznicul nostru naţional de 1 Decembrie, să nu uităm acest adevăr."
Slăbeşte, lasă, iartă Părinte Preaiubit, Păcatele prea multe ce înspre iad ne poartă! Ascultă-ne strigarea de neam descumpănit Şi pentru viaţa sfântă a celor ce-au jertfit, Noi te rugăm, Părinte, Slăbeşte, lasă, iartă...
Zac Sfinţii-n cărţi închise, Adesea plâng icoane, Bisericile Tale au porţile deschise, Dar noi uităm prea iute de Cruce, de piroane, Şi ne lărgim grânare când fraţi ne mor de foame... Şi nebunii par toate Soliile trimise...
Trăim cătuşa mâinii În falsa libertate, Nesăturaţi de aur precum de oase, câinii! O, de-am schimba ce-i lacom cu dragostea de frate, Pe sfinţii închisorii i-am înţelege, poate, C-au împărţit frăţeşte Fărâmitura pâinii...
Dreptatea nu-i dreptate Iar casa nu e casă... Sătui de nebunie, cei buni se trag deoparte, Chemându-Te, din peşteri, să stai cu noi la masă: Poporul Tău frumos în ţara Ta frumoasă, Creştin lângă creştin Şi frate lângă frate...
Slăbeşte, lasă, iartă, Părinte Preaiubit! Şi, până nu-i târziu, cu Dreapta Ta ne ceartă, Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce-au pătimit, Pe jertfa lor zideşte un neam neprihănit... Noi Te rugăm, Părinte, Slăbeşte, lasă, iartă!
"Fiul meu, alege numai binele adevărat, tot ce numai pare bine, este-adeseori păcat ce e bine-ntreg, se simte şi-l cunoaşte duhul tău, ce doar pare, e-amăgire: crezi că-i bine, dar e rău" (Traian Dorz)
Să fii minţit este cel mai grav act de trădare.„Toţi cunoaştem oameni care ne-au minţit. Dar prima oară, cu toţii ne întrebăm: «În legătură cu altceva m-ai mai minţit ?» Credibilitatea se construieşte ca un turn, cărămidă cu cărămidă. Minciuna scoate o cărămidă de la baza turnului. Asta e miza: credibilitatea.” (Michael Josephson)
Se întâmplă uneori să dăm crezare oricăror vorbe şi porniri, fără a cumpăni temeinic în faţa lui Dumnezeu ceea ce auzim sau vedem. Şi vai, de multe ori, cădem în cursa vrăjmaşului îmbrăţişând minciuna ca pe un adevăr. Iar după aceea ţinem cu înverşunare la părerea formată, fără a mai lua în seamă şi părerea altora.Se întâmplă deseori să vedem la cei din jurul nostru, mai degrabă lucrurile rele, decât cele bune. Să vedem paiul din ochiul altuia uitând de posibila bârnă din ochiul nostru.Se întâmplă - suntem plini de slăbiciuni, dar lucrul acesta nu ne împiedică să fim mai plini de înţelepciune, de chibzuinţă şi de smerenie. Cel ce iubeşte adevărul, nu se încrede în cuvintele oricui şi nu se lasă tras în cursa vrăjmaşului diavol, ducând vorba de ici-colo când aude zvonindu-se ceva. Dacă spunem că iubim adevărul şi că vrem să trăim în adevăr, atunci, ori de câte ori vom fi puşi în faţa unor lucruri de care nu avem cunoştinţă, oricât de pricepuţi ne-am vedea, să nu le ducem întâi la inimă ca nu cumva să o rănim din nechibzuinţă, îmbrăţişând o învăţătură străină sau o minciună.Când adevărul este pus la umbra unei îndoieli, şi nu numai atunci, să căutăm cu smerenie a ne sfătui cu fraţii. Atunci când luăm decizii de unii singuri, posibilitatea de a greşi este enorm de mare. Dar când venim cu nelămuririle noastre în faţa unui sfat frăţesc, a unui frate trecut prin viaţă, prin încercări, înţelept şi smerit, ne vom zidi pe temelia adevărului, vom lua hotărâri drepte, nepripite, iar conştiinţa noastră va fi curată şi se va bucura de mai multă pace înaintea lui Dumnezeu. Adevărul nu este greu de aflat pentru sufletul care se smereşte, căutându-l, dar:
"greu se află adevărul dacă umbli să-l găseşti, îndrumat de îngâmfare ori de ambiţii fireşti..."
(Traian Dorz)
Facă Bunul Dumnezeu ca în orice clipă a vieţii noastre, liniştită sau învolburată, să putem spune şi noi cu poetul: "Eu te voi iubi-n vecie, Adevărule iubit, chiar dacă-ascultând de tine prea ades am suferit, chiar de-aş fi mereu ca astăzi alungat şi prigonit, eu doresc să merg cu tine, Adevărule iubit, căci doar când sunt lângă tine cugetul mi-e liniştit! Amin.
"Pentru cuget vei da vamă pentru gânduri vei da seamă, fapte bune, fapte rele mai târziu răspunzi de ele" (Traian Dorz)
Vorba multă, chiar şi lipsită de răutate, uneori poate fi piatră de poticnire. Cine vorbeşte mult, imposibil să nu greşească - spune o vorbă din popor. Se întâmplă de multe ori ca, din dorinţa de afirmare, să tragem concluzii pripite şi să ne amestecăm în lucruri care par că sunt duhovniceşti, dar în realitate sun fireşti. În întâlnirile noastre, chiar după Sf. Liturghie, bârfim cu atâta plăcere fără să ştim dacă ceea ce spunem este adevărat sau nu. Tomas a Kempis ţine să ne spună că: " Năravul şi nepăsarea faţă de nepăsarea sufletului nostru ne trag de cele mai multe ori la limbuţie..." Este timpul să analizăm cu atenţie viciul acesta care se cheamă "bârfă" şi toate urmările lui. Este timpul să fim mai veghetori şi să ne luăm mai în serios misiunea de creştini ortodocşi, adică de a fi dreptcredincioşi, vestindu-L pe Mântuitorul şi Jertfa Sa şi nu vorbăriile fără rost şi uşuratice. Ori de câte ori avem ocazia, să vestim Evanghelia lui Hristos şi nu "evanghelia" noastră sau a lumii contemporane. Să lăsăm curiozităţile problemelor cotidiene şi să-L aducem pe Hristos la oameni, iar pe oameni să-i aducem la Hristos. Făcând aşa, vorbele deşarte, neziditoare şi pierzătoare de suflet nu-şi vor mai avea loc pe buzele noastre. Fie ca întodeauna cuvintele noastre să fie pline de dragoste, de bunătate şi în lumina sfântului Adevăr. Căci adevărul nu bârfeşte niciodată. Ci el ustură şi doare, dar e adevăr.
"Fiul meu, oricât de falnic duhul răului ţi-apareai curaj să spui în faţă adevărul sus şi tare.Îndrăzneşte, nu te teme şi vei birui-n ispită,căci a răului putere todeauna-i mărginită"(Traian Dorz)
Adevărul însă trebuie cercetat, să vedem dacă e întru totul adevărat, ca nu cumva să se transforme tot în bârfire. Să ne ferim deci de orice fel de vorbe neadevărate sau cu jumătăţi de înţeles, pentru a nu ne face părtaşi la stricăciunile ce vin o dată cu acestea: certusi, dezbinări, divorţuri, etc. Odată deveniţi piatră de poticnire, ne vom împovăra cu un păcat mare şi vom pierde încredearea în faţa tuturor.
"Fiul meu, alege numai binele adevărat, tot ce numai pare bine, este-adeseori păcat ce e bine-ntreg, se simte şi-l cunoaşte duhul tău, ce doar pare, e-amăgire: crezi că-i bine, dar e rău" (Traian Dorz)
Candva doream un semn, o minune Sa-mi arate, tacut, ca existi, Ca nu-i doar tristete si ura pe lume, Ca nu toti ochii de oameni sunt tristi..
As fi vrut sa Te vad doar o data Sau rana din palma sa-Ti simt, Ziceam ca-Ti voi darui viata-mi toata Daca spusele Scripturii nu mint.
Ani de zile trait-am in ceata, Suflet rece in trup inghetat, Pana in ziua aceea din viata Cand pe Cruce, rapus, Te-am aflat..
Mi-am vazut ale mele pacate Cum bateau in trupu-Ti plapand Multe cuie de chin si de moarte.. N-am putut, n-am putut sa nu plang! .............................................................
Prietene, de cauti o Cale Si vrei un indiciu, un semn, Nu te 'ncrede-n stiinte banale, Hai degraba sub Crucea din lemn..
Vei afla o taina-asa mare Cum nu a gandit gandul tau: Ca tu esti minunea din ranile Sale Iar El e Minunea din sufletul tau!
O, Iisuse, Tu, singurul Prieten al singurătăţii mele, ai milă totdeauna de dragostea mea, căci totdeauna este slabă... Când este fericită, se pierde cu totul în bucuria ei şi uită că mai este încă pe pământ.
Atunci îşi descoperă tot lăuntrul şi îşi dăruieşte tot avutul cel mai de preţ, nemaiţinând seama că ar putea fi privită cu dispreţ, ca o uşuratică. Sau bănuită de risipă, ca o nebună. Când este mâhnită, iarăşi se pierde cu totul în durerea şi în lacrimile ei, uitând de orice trecut şi de orice viitor fericit. Când îi vine un oaspete nou, se pierde cu totul în încrederea ei, uitând de toţi cei dinainte care au venit numai s-o jefuiască. Atunci îşi întinde masa cea mai largă, cu dărnicia cea mai largă şi aşază în faţa oricui tot ce are mai bun în cămările sale. Ca oaspetele să plece cât mai sătul şi cât mai mulţumit. Nici mai gândindu-se că au fost atâţia dintre aceştia care i-au batjocorit dărnicia, numind-o nesocotinţă. Când face cuiva o făgăduinţă, se pierde cu totul în grija de a şi-o împlini mai devreme şi mai mult chiar decât ar trebui. Fără să se mai gândească la niciuna din ostenenile ori pagubele care o costă aceasta. Când nu i se răspunde, se pierde cu totul în a-şi găsi numai ei vreo vină pentru tăcerea nedreaptă. Iar dacă nu îşi află vina căutată – şi-o inventează, numai spre a nu-şi opri niciodată, asupra nimănui, vreo bănuială că a înşelat-o. Când trebuie să se întoarcă singură de acolo de unde se aşteaptă să plece însoţită, sau când trebuie să culeagă un spin în loc de o floare şi o rană în loc de mângâiere, sau când trebuie să îşi aducă înapoi darul neprimit – în loc să aducă o îmbrăţişare plină de recunoştinţă, sau când trebuie să însoţească un sicriu în loc de un steag şi să plângă pe o piatră în loc de un umăr, sau când trebuie să strângă o bănuială, în loc de o încredinţare şi o teamă în loc de o siguranţă, sau când trebuie să plece însetată chiar de lângă izvorul până la care a răzbătut cu nespuse primejdii şi osteneli, ai milă atunci totdeauna, Preaiubitul meu, de inima mea slabă! Înnoieşte-mi de fiecare dată încrederea în iubirea Ta!Şi în însuşirea tuturor semenilor mei de a putea iubi cu adevărat. Fă ca dragostea celor puţini, care îmi sunt alături, să-mi fie de un preţ mai mare decât toată ura celor mulţi, care îmi sunt împotrivă. Fă ca preţuirea celor cinstiţi să-mi fie mai însemnată decât dispreţul tuturor celorlalţi. Fă ca amintirea tuturor bucuriilor pe care le-am avut să-mi fie mai mare decât oricare durere şi dezamăgire pentru cele pierdute. Fă ca dulceaţa dragostei adevărate să-mi fie mai netrecătoare decât amărăciunea celor ce m-au înşelat, şi clipele strălucite, petrecute pe munte cu Tine, să-mi fie o răsplătire nespus mai grea decât toţi anii îndelungaţi târâţi în întuneric printre monştri. Că prin toate acestea, Tu i-ai dat iubirii mele saui-ai luat ceva, numai ca să o faci mai frumoasă. AMIN!
