joi, 30 iulie 2009

Un călugăr


Într-o zi am văzut un călugăr..
Fără ani, fără nume, doar chin,
Purta parcă o Cruce pe umăr
Cel de lumea aceasta strain.

Gând viclean îmi trecuse prin minte:
„– Care o fi oare-al omului rost?“
Cu paşi mici el mergea înainte,
Ostenit de-nchinare şi post…

Avea-n cearcăne scris, viu, nesomnul
De atâtea nopţi lungi de veghere,
Mereu treaz în umblarea cu Domnul,
Vlăguit de a Crucii durere…

Ai fi zis că e slugă la îngeri…
Dar tăcut şi sărman şi smerit,
Renăscut din a’ firii înfrângeri,
Sufletu-i se ruga liniştit…

…………………………………

Într-o zi m-a privit un călugăr…
M-am simţit vinovat şi slăbit,
Căci în ochii-i adânci, ca-ntr-un cufăr,
Strălucea doar Iisus răstignit!


"Dumnezeu este dragoste"


...dar dragostea nu este un sentiment abstract; ea are nevoie să se fixeze asupra unui obiect. Acest obiect, sunt eu...poţi fi tu cel care citeşti acum...suntem de fapt, noi, toţi oamenii.

Să iubeşti cu inimă largă, înseamnă să trăieşti în larg; să iubeşti pentru veşnicie, înseamnă să trăieşti veşnic. Aşa că viaţa este strâns legată cu dragostea care te face să doreşti să trăieşti. Să trăieşti...pentru că există Cineva care te iubeşte, lângă care doreşti să fii şi căruia îţi face plăcere si-I mărturiseşti dragostea ta, în schimbul iubirii pe care ţi-o poartă. Acesta este motivul cel mai important pentru care merită să trăieşti:
„Să iubeşti şi să fi iubit!”
Nu ştiu ce-mi va aduce viitorul, dar de un lucru sunt foarte sigur, că Domnul Iisus care a dovedit ca a fost cu mine şi în trecut, fiind lângă mine şi în prezent, va fi la fel de aproape de mine şi în viitor. În mâna Lui e cârmuirea lumii şi a fiecăruia dintre noi. El are toată puterea. El mă ajută să învăţ a iubii şi să dărui iubirea pe care o cer celor de lâgnă mine....
Am spus aceasta şi în versuri:
Caut iubire în orice privire,
iubire curată,
iubire-adevărată,

iubire nesfârşită,
iubire infinită...
Mai mult nu cer decât ofer…

În Domnul Iisus am găsit tot ceea ce căutam, mai mult, El mi-a răspuns:

- Cauţi iubire în orice privire?
m-a-ntrebat încetişor
în căutarea mea de zor,
glas duios venit de sus.
Sunt Domnul tău, Iisus!
Şi vreau să-ţi amintesc:
Eu, Domnul, te iubesc!

Multumesc Doamne, că m-ai făcut să înţeleg că fără iubire omul nu poate trăi. Că iubirea răsplăteşte ostenelile şi lacrimile, chiar dacă în iubire omul suferă mai mult decât trebuie, dar, visează mai mult decât trăieşte!

De câte ori nu am văzut cum razele de soare înviorează pământul după ploaie dorind parcă să-i usuce lacrimile şi să-l împodobească cu o haină nouă? O, mult mai mult face Domnul pentru fiecare dintre noi, atunci când revarsă strălucire peste slăbiciunile noastre şi ne preface necazurile în bucurii.

Închei cu un citat, spre ruşinea mea nu ştiu cine este autorul, îl preţuiesc pentru că mi-a fost dăruit de soţia mea pe 26,06,1996, pe vremea când nici nu bănuiam că Dumnezeu ne-a ales să fim soţ şi soţie:
“Dumnezeu e împlinirea în cer; dragostea e împlinirea pe pământ”

sâmbătă, 25 iulie 2009

Te-am văzut plângând


Cântă Pr. Marian Mărcuş

Te-am văzut plângând aseară,
Călător Străine,
lângă poarta cu zăvoară,
Te-am văzut plângând aseară,-
cine Te-a lăsat afară,
cine?(bis)

Stând în ceaţa friguroasă,
singur pe cărare,
plânsu-n gene Ţi-ngheţasă,
stând în noaptea friguroasă,
care nu Te-a dus în casă,
care?(bis)

Pe căi triste cu noroaie
ai rămas, Străine,
ploaia se vărsa şiroaie
pe căi triste cu noroaie,
cine Te-a lăsat în ploaie,
cine?(bis)

Cine Te-a lăsat afară
singur să tânjeşti,
care-i inima avară
care Te-a lăsat afară
şi-a-nchis uşa cu zăvoară?
- Tu eşti!(bis)

" Pot totul în Hristos "


"Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu "
( Luca 14, 27)

A-ţi lua curcea şi a-L urma pe Domnul Iisus, înseamnă a te dărui cu totul lui Dumnezeu.
Când este vorba însă de o astfel de dăruire, mulţi oameni sau înapoi, invocând tot felul de scuze (ex. Luca 14, 17-24). Aceste scuze apar, deoarece omul caută un creştinism după voia lui, în care el să rămână aşa cum este şi să facă ce vrea.
A fi creştin înseamnă însă a te lepăda de eul tău, de gândirea ta deşartă la căile lumii şi ale păcatului. "Lepădare" este un cuvânt greu şi dur, fără de care însă nu poate fi nimeni ucenic al domnului Iisus. Celui care se "leapădă" întru totul în mâinile lui Dumnezeu, Dumnezeu îi va dărui tot ce are şi i-a pregătit. Dar noi mai avem încă inima împărţită şi Dumnezeu nu vrea lucrul acesta.
Cine este creştin pe jumătate, va cădea sub cruce înainte de a o ridica, va rămâne în urmă, va rătăci pe căi necunoscute, fără nici o ţintă şi într-un târziu va vedea poarta Împărăţiei Veşnice închisă pentru el. În ziua judecăţii celui care a fost creştin doar pe jumătate i se va lua şi ceea ce i se pare că are şi astfel se va trezi gol şi nevrednic a sta înaintea lui Dumnezeu-Judecătorul.
Ori cu Dumnezeu, ori cu lumea. Nu putem fi creştini şi totodată să ne complacem cu lumea, cu păcatul.
A fi creştin, însă, dăruit întru totul lui Dumnezeu, nu înseamnă a fi lipsit de probleme, de necazuri, de lipsuri sau de batjocuri. Luarea crucii nu înseamnă o viaţă mai uşoară. A fi creştin înseamnă o viaţă de luptă împotriva uneltirilor vrăjmaşului, ispitei, păcatului, căci "fără luptă (...) nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli" (2 Tim. 2, 5).
Să luptăm deci după rânduiala Sfintei Scripturi, purtându-ne crucea fără cârtite...să dăm totul pentru Hristos şi să nu uităm niciodată că putem totul în Hristos care ne întăreşte. ( cf. Flipeni 4,13 )
Amin.

marți, 21 iulie 2009

Doamne, fă-mi visele cuminţi!


Iisus, Prieten drag
al tinereţii mele,
adu-mi aminte,
atunci când uit,
că iubirea Ta
mă însoţeşte mereu,
aşa cum culoarea
însoţeşte floarea...
Aşa cum sunetul
însoţeşte cântul de dor!

Fă să răsune în sufletul meu
ecoul şoaptelor Tale,
chiar şi atunci
când vuietul îngrijorărilor
mă asurzeşte...

Când dorul mă arde,
Trimite blânde adieri
de raze de iubire
care să-mi învăluie
legănarea inimii gemând...

Dacă teama, ca un nor,
mi-ascunde lumina,
iar tremurul de dor
se preface-n şovăire
micindu-mi visele,
nimicindu-mi seninul,
Ceartă-mă blând
cu o fulguire de stele,
Sau, mai aspru,
mustră-mă
cu o străpungere
de raze fierbinţi...

Doamne, mi-e teamă
de noaptea fără stele...
Fă-mi visele cuminţi!


sâmbătă, 18 iulie 2009

Asceza limbajului

„Un proverb din Israel spune aşa:


“Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă şi poţi spune-n două vorbe, - află-le pe-acestea două” Asta trebuie să ne înveţe şi pe noi cată grijă trebuie să avem cănd spunem fiecare vorbă, fiindcă fiecare cuvant ne este un legămant de un fel. Iar după ce am spus cuvantul, şi mai multă grijă trebuie să avem, spre a împlini ceea ce am spus”.



Citesc acest proverb simplu şi profund, urmat de cele câteva îndemnuri la responsabilitate ale fr. Traian Dorz, răsfoind paginile cărţii “ Mărturisirea Strălucită”, pag. 229, ed. Oastea Domnului Sibiu. Rândurile acestea sunt un apel la sinteză, la a vorbi mai puţin şi a asculta mai mult, sunt un apel la o adevărată asceză a limbajului. Mulţi oameni consideră că la asceză sunt chemaţi doar călugării care şi-au impus pentru a ajunge la sfinţire, să ducă o viaţă aspră şi retrasă de restul lumii. Însă nu este aşa. Prin extensia sensului, prin asceză se poate înţelege şi orice exerciţu care pune la încercare perseverenţa şi voinţa. Iată deci că la acest exerciţiu numit asceză, suntem chemaţi toţi indiferent că suntem călugări, preoţi sau mireni, important este să ne dorim sfinţirea vieţii.
Am auzit oameni spunând: “Dac-aş putea să mă întorc înapoi în timp, aş încerca să vorbesc ma puţin şi să ascult mai mult, am pierdut atatea bucurii, pentru că nu am ştiu să ascult”. Iată de ce este necesar să vorbim de o asceză a limbajului astăzi, pentru a nu ne părea rău mai tarziu că nu am ştiut că există şi tăcere expresivă care ascultă şi comunică în acelaş timp. Asceza limbajului, este regula de aur, diametral opusă vorbăriei, prin care putem conştientiza cât de important este a vorbi mai puţin şi a asculta mai mult.
Au fost momente în viaţa mea, cand m-am înfuriat pentru că n-am avut tăria să fiu calm, am spus cuvinte pe care mai tarziu am dorit să nu le fi spus, pentru că nu am avut tăria să renunţ la eul meu, pentru că nu am avut tăria să tac, pentru că nu am ştiut să aleg, din două cuvinte, pe cel mai scurt, pe cel mai frumos, pe cel mai plin de pace. Cuvintele fr. Traian Dorz, sunt un semnal de alarmă pentru fiecare dintre noi – omul care nu ştie să tacă, nu ştie nici să asculte. Cât de clar vorbeşte Duhul Sfant în cartea Apocalipsei, cap. 2, v. 7 şi 11: ” Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu..... Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua.”
Este timpul să ne schimbăm felul de a ne vedea pe noi înşine, este timpul să ascultăm ce spune Duhul Sfant şi să practicăm această asceză a limbajului în relaţiile cu cei din jurul nostru, în relaţia noastră cu Dumnezeu, vorbind mai puţin şi ascultand mai mult, pentru că nu toate greşelile mai pot fi reparate. Este extrem de greu, dar nu imposibil să practicăm această esceză a limbajului. Totul e să vrei! “Dacă va voi omul, de dimineaţă pană seara ajunge la măsura dumnezeiască” ( Ava Amonie). Totul porneşte din interiorul nostru, cum suntem în interior suntem şi în afară.
Închei aceste rânduri aici, pentru a nu cădea în extrema vorbăriei, nu înainte de a reda încă un cuvânt al fr. Traian Dorz, pe care l-am găsit răsfoind paginile cărţii părintelui Ioan Tiberiu Vişan; “Sub privirile sfinţilor zilei”; ed. Anastasia; pag. 548:
“ ...Evanghelia adevărată nu se propovăduieşte mai întâi cu cuvântul, ci mai întâi se propovăduieşre cu tăcerea. Şi nu numai cu picioarele, ci mai întâi cu genunchii şi numai întâi cu vorbele gurii, ci mai întâi cu lacrimile ochilor şi numai întâi cu gesturile mâinilor, ci mai întâi cu bătăturile lor. Evanghelia propovăduită în felul acesta este singura Evanghelia vie, adevărata, rodnică şi sfântă. Şi propovăduitorii unei astfel de Evanghelii sunt adevăraţii trimişi ai lui Hristos. Toţi ceilalţi - care nu sunt aşa şi nu fac aşa – sunt nişte diletanţi netrebnici, nişte profitori ai cucerniciei care şi-au făcut din Evanghelia o meserie convenabilă şi din Hristos un motiv de câştig uşor şi necinstit. Tu din care aceste două tagme faci parte? Se vede după mâinile tale, după genunchii tăi, după viaţa ta!”

marți, 14 iulie 2009

Andrei si mos Nichifor


„Lăsaţi copilaşii
să vină la Mine
şi nu-i opriţi,
căci împărăţia cerurilor
este a celor ca ei”
(Matei 19:14)






Era pe la începutul lunii Iulie când familia Micu, se hotărâse să se mute pentru o perioadă la sat, în casa părintească, rămasă nelocuită de multă vreme.
Andrei, unicul lor copil primi vestea cu o nespusă bucurie pentru că deşi avea doar opt anişori nu mai fusese niciodată la sat şi auzise el că la sat este mult, mult loc de joacă.
După câteva zile se aflau cu toţii într-un autobuz ce tranversa râuri, păduri şi alte sate de munte într-o goană nebună, dorind parcă să ajungă cât mai repede la staţia finală.
Cât despre Andrei, căzuse într-o stare de visare, prin mintea lui trecu tot felul de scene văzute la televizor, în curând toate acestea pentru el vor putea deveni realitate.
Odată ajuns în sat, Andrei îşi făcu foarte mulţi prieteni de joacă cu care îşi petrecea timpul de dimineaţa şi până pe înserat.
Într-o zi, mai precis într-o vineri, ceata de copii împreună cu Andrei, hoinărea prin mica pădure de la marginea satului, jucându-se de-a haiducii. Andrei era şeful. Când jocul lor era în toi, apăru pe cărare un bătrân cu părul alb ca spuma laptelui, la vederea lui, Andrei, fără să-şi dea seama ce face a strigat:”Inamicul!”. Copii au început să arunce cu conuri de brad râzând de neputinţa bătrânului de a se apăra.
Bătrânul se împiedică şi căzu cu faţa în jos rămânând acolo multă vreme.
Copii se împrăştiară, numai Andrei mai rămase acolo. Cu paşi timizi el se apropie de bărânul ce se ridicase între timp şi se aşezase pe trunchiul uni copac răsturnat.
- Nene, v-am lovit?
- Nu, nu m-aţi lovit.
Fu răspunsul bătânului, după care tăcu. Andrei, privea mereu în pământ, iar în clipa în care îşi ridică ochii şi-l privi pe bătrân drept în faţă zări pe obrajii lui două râuleţe de lacrimi.
- Moşule de ce plângi?
- Hei, copilaşul meu, e o poveste lungă! Am avut şi eu trei copii aşa frumoşi ca tine, dar ia chemat Domnul la El.
- Şi stă departe Domnul?
- Nu, ochii Lui ne văd pe fiecare.
- Moşule, dar cum îl cheamă pe acest Domn?
- Dar pe tine cum te cheamă?
- Pe mine mă cheamă Andrei şi sunt copilu lui Micu, am venit aici în sat nu de multă vreme.
- Hei bine Andrei, pe Domnul îl cheamă Iisus şi este Fiul lui Dumnezeu, El a venit la noi demult pentru că ne iubeşte. Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Cum nu ai auzit de El?
- Am auzit de Dumnezeu, tăticu îl pomeneşte de câte ori este supărat.
Moş Nichifor (aşa îl chema pe bătrân), îl prinse pe Andrei de mână cu blândeţe şi îl întrebă:
- Vrei să vi cu mine la Biserică?
Andrei clătină din cap că doreşte să meargă cu el, deşi nu înţelegea mai nimic din toate cuvintele moşului. Şi aşa din vorbă în vorbă ajunseră în faţa bisericii. Acolo bătrânul îl pofti înăuntru iar Andrei, păşi încet cu teamă, era pentru prima dată când intra în biserică.
După terminarea programului, Andrei, păşea spre casă fericit. În drumul lui se întâlni cu ceilalţi copii dar cărora nu le ma dădu prea mare importanţă.
Deabia aştepta să ajungă acasă, să le spună părinţilor că fusese la biserică.
De cum intră în curte exclamă:
- Mamă, tată azi am fost la biserică!
- Unde?! Ce ai căutat tu acolo?
- M-a dus moş Nichifor
- Auzi, dacă vrei să te mai joci cu copii să nu te mai prind că te mai duci cu acest moş Nichifor la nici o biserică. Ai înşeles?
Andrei tăcu, muşcându-şi buzele şi fugii în odăiţa lui. În vinera următoare, Andrei, neţinând seama de mustrarea tatălui se întâlni din nou cu moş Nichifor căruia îi povesti toate cele întâmplate acasă.
- Hei, Andrei...Domnul Iisus a dus o cruce şi mai grea. Nici El nu a fost înţeles de oameni.
- Moşule dar de ce a dus Domnul Iisus crucea?
- Pentru că noi eram răi şi El dorea să fim buni.
- Dar cum se simţea Domnul Iisus cu crucea în spate?
- Aşa cum te-ai simţit şi tu când părinţii tăi te-au oprit să nu vi la biserică.
- Domnul Iisus a plâns?
- Da şi mai pânge încă, pentru mine, pentru tine şi pentru părinţii tăi...
Ajunşi în curtea bisericii, bătrânul îi arătă într-un colţ mai retras al cimitirului, locul unde cu ani în urmă îşi îngropase copii, după care intrând în biserică s-au bucurat din nou de stările cereşti din adunarea lui Dumnezeu. La despărţire bătrânul îi dădu o iconiţă cu Domnul Iisus, Andrei o stânse la piep şi o zbughi spre casă.
De data aceasta părinţii nu-i spuseră nimic, dar când văzură că el ascunde ceva la piept au zis să le arate ce are acolo. Andrei, întinse mâna cu teamă şi îi dădu tatălui său iconiţa.
- De unde o ai? Iar ai fost la biserică?
Andrei nu răspunse nimic.
- Ce ţi-am spus eu, (continuă tatăl trăgându-l de urechii pe Andrei) tu nu ai ce căuta acolo.
În clipa următoare sub ochii plini de lacrimi ai copilului, tatăl mototoli iconiţa.
Andrei strigă:
- Tată ce faci, îl rupi pe Domnul Iisus?
- Încetează ( sună de data aceasta vocea mamei) n-am să-mi pierd vremea ascultându-ţi poveştile.
În clipele următoare Andrei alergă spre podul casei strigând:
- Domnul Iisus este bun dar voi sunteţi răi!
Podul casei era plin de păienjeni şi pe ici pe colo mai răzbătea câte o rază de lumină. Andrei îşi căută un loc unde să se aşeze, când deodată privirea lui rămase pironită asupra unui desen pe sticlă. Clătină din cap cu tristeţe şi deodată ochii lui se făcuseră mari pini de uimire. Desenul acela era unul şi acelaş cu cel de pe mica iconiţă motolită de tatăl său. Andrei sărută icoana cu dragoste, strângând-o la piept, era atât de fericit.
Trecuse o săptămână, două şi Andrei continua să fie pedepsit de părinţii lui. Cu toate acestea spre surprinderea lor, Andrei era neschimbat, seara se ruga, la masă îşi făcea cruce, parcă nici nu auzea mustrările lor. Cel mai mult timp şi-l petrecea în podul casei privind la Domnul Iisus. De fiecare dată îşi amintea cuvintele bătrânului:”Domnul Iisus plânge”, şi ştergea cu batista ochii Domnului Iisus, dar şi ochii săi.
Mai trecu astfel încă două săptămâni de când Andrei nu se ma întâlni cu moş Nichifor. De multe ori ar fi dorit să fugă, dar cuvintele tatălui său îi sunau în ureche:”Dacă mai treci peste cuvântul meu nici nu mai ai ce căuta acasă!”, îl opreau de fiecare dată.
Şi totuşi, într-o zi sării gardul şi merse în locul unde îl aştepta de obicei bătrânul.
Însă aici nu era nimeni, fugii la biserică cu gândul că poate va da de el acolo, dar biserica era închisă, se întoarse din nou la marginea pădurii şi începu să plângă, rămânând acolo multe ceasuri. Când se hotărâ să meargă acasă era deja târziu, iar ziua era pe asfinţite, în sufletul lui începu să-şi facă loc descurajarea gândindu-se cum va fi întâmpinat de părinţii lui. Ajuns în faţa porţi se încurajă singur: „Domnul Iisus a suferit mai mult ca mine!”
A tras aer adânc în piept şi a intrat în curte hotărât să facă faţă la tot ce se va întâmpla. De cum intră în casă auzi glasul tatălui său:
- Ţi-ai făcut-o singur, de acum încolo poţi să te duci unde vrei.
După care îi arătă două valijoare ce-l aşteptau.
Mama se uită în ochii lui verzi şi limpezi, oglinda propriilor ei ochi de odinioară şi cu toate că văzu în ei licărirea unei lacrimi se dădu de partea soţului dorind să-l sperie pe Andrei, sperând că îi va scoate astfel din cap biserica şi pe moş Nichifor.
Văzându-i Andrei atât de porniţi îi rugă să-l mai lase să se ducă pentru ultima dată în podul casei. Părinţii îl lăsară, dar totodată l-au urmărit să vadă ce face acolo. Odată ajuns în pod, Andrei, îngenunche în faţa icoanei Domnului Iisus şi începu să plângă. După ce îşi potoli plânsul se rugă astfel:
„Doamne Iisuse, azi m-am dus să mă întâlnesc cu moş Nichifor, dar nu l-am mai găsit, m-am dus şi la biserică, dar era închisă. Acum, eu trebuie să plec pentru că mama şi tata sau supărat pe mine. Doamne Iisuse, nu ştiu unde mă voi duce, dar ştiu că tu mă vezi, te rog să rămîi cu părinţii mei, să-i iubeşti cum mă iubeşti pe mine ca să nu se simtă singuri. Dacă au nevoie de ajutor te rog să-i ajuţi şi să nu te superi pe ei...”
Între timp, părinţii lui, care văzuseră şi auziseră totul se apropie de el. Tatăl îl prinse uşor de umeri şi cu glasul tremurând, stăpânindu-se să nu plângă, îi spuse:
- Andrei, dragul meu, noi am glumit cu tine, noi te iubim, nu vrem să pleci nicăieri!
- Ah! (şopti şi mama lui, lipindu-şi buzele de obrăjorul cald) Tatăl tău are dreptate. Doamne! Ochii tăi par plini de toată înţelepciunea lumii! Dacă vrei, Andrei, uite mâine e Dumninică, vrei să mergem împreună la biserică? Vrei?
Andrei, radiind de bucurie, mulţumi Domnului Iisus şi îşi sărută părinţii de sute şi de mii de ori.
A doua zi dragostea pentru părinţii lui şi mândria de ai avea îi umplea inima lui Andrei când îşi văzu părinţii stând în faţa Sfântului Altar. Îşi lăsă părinţii acolo şi ieşi din biserică, lăsând paşii să-l poarte pe o îngustă alee pierdută până la un loc mai izolat. Acolo, într-un colţ, se odihnea bătrânul care îl adusese pe Domnul Iisus în inima lui Andrei. Când Andrei îşi dădu seama de acest lucru ochii i se umeziră lăsând să alunece pe faţă şiroaie de lacrimi.
- Moşule, moşule, aici erai?
Rosti el într-un târziu cu inima îndurerată, dar plină de dragoste pentru el.
Părinţii îl găsiră aşezat acolo lângă crucea bătânului, stând cu privirea aţintită undeva departe. Mama îi lua mâinile între ale ei şi începu să pângă şi ea. Andrei o privi cu emoţie.
- Mamă, moş Nichifor nu a murit, Domnul Iisus a venit şi la luat la El. Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. A văzut că îi era dor de copii lui şi ia împlinit dorinţa de ai vedea.
După aceste cuvinte o umbră uşoară de zâmbet înflori pe buzele lui mici şi palide.
Cu timpul familia Micu s-a stabilit definitiv la sat, devenind una din cele mai frumoase pilde de familie creştină. Erau nelipsiţi de la biserică atât duminica cât şi la adunările de peste săptămână.
Părinţii ca semn de recunoştinţă pentru ceea ce făcuse moş Nichifor, au ridicat acolo în colţul cândva izolat, o cruce care poate fi zărită de departe şi care poartă pe ea cuvintele:”Om trimis de Dumnezeu”
Cât despre Andrei, vă las pe voi să vă imaginaţi cât de fericit era....

Amin.

duminică, 12 iulie 2009

Să-L căutăm pe Dumnezeu în rugăciune

Daca m-as apuca sa scriu cum anume sa ne rugam, ar fi o treaba peste masura de usoara.
De ce? - m-ati intreba imediat. Iar eu v-as raspunde, fara sa ma ostenesc prea mult, ca este cel mai usor sa scrii despre rugaciune!
Dar ce este mai greu? Mai greu este sa-ti pui genunchiul la rugaciune si sa faci aceasta in mod serios si cu ravna. Am ajuns in cateva adunari de la Oastea Domnului unde erau doara o mana de suori batrane si nu avea cine sa la marturiseasca din Sfanata Scriptura si plecand de acolo mi-am dorit mereu sa ma intorc sa fiu in genunchi, alaturi de ele, in biserica, in timpul slujbei, in timpul adunarii. Sa stau intre ele, sa ma bucur si sa ma umplu de credinta si de rugaciunea lor curata si sincera. Pot spune ca am invatat si invata sa ma rog de la astfel de oameni simplii dar iubiti de Dumnezeu.
"Rugaciunea este rodul bucuriei si al multumirii. Rugaciunea sete alungarea intristarii si a dscurajarii!" Asa scrie Evagrie Ponticul pentru cei de atunci si cei de astazi! Daca s-ar face rugaciuni cu credinta, altfel ar fi lumea in care traim!
Cum sa ne rugam? Cu staruinta si curaj! Cu inima curata! Iertand tuturor toate! Cu inima infranta si smerita! "Doamne, strigat-am catre Tine, auzi-ma!" Asa a fost David, strigand catre Dumnezeu! Asa ne va auzi si pe noi!

Ce comoara este rugaciunea! prin rugaciune dobandim ORICE de la Domnul, toate lucrurile bune, biruind orice ispita, orice necaz, orice mahnire ...

In Scara Sfantului Ioan Scararul se spune: "Rugaciunea este intarirea lumii", deci oamenii care se roaga intr-un fel sustin lumea aceasta. Ei Il fac pe Dumnezeu milostiv fata de lumea aceasta. Sigur ca Dumnezeu, daca a creat lumea aceasta, vrea sa fie milostiv fata de lume si s-o intareasca, dar contribuim si noi la intarirea lumii cu rugaciunea pe care o facem, rugaciunea fiind nu numai un mijloc de imbunatatire personala, ci si un mijloc de imbunatatire a societatii in care traim.

Rugaciunea are foarte mare importanta pentru lume in general, ca si pentru persoanele singuratice, in special; pentru cei sanatosi si in buna stare, ca si pentru cei bolnavi si in suferinta. Numai ca nu trebuie sa ramanem doar la rugaciune cand e nevoie de mai mult decat de rugaciune.

In Pateric se spune ca un parinte, care era mai mare peste o obste de zece insi, se ruga lui Dumnezeu ca si in viata de dincolo de mormant sa fie si ucenicii impreuna cu el. Conditia pentru aceasta a fost stabilita prin minune dumnezeiasca: "Sa fie ucenicii la masurile parintelui"; si atunci vor putea fi impreuna in vesnicie. In viata aceasta pamanteasca s-a constatat ca ucenicii nu erau la masurile parintelui, caci ei n-au ajutat pe un bolnav pe care l-au gasit pe cale, pe cand parintele, cu toate ca era singur, si-a dat toata silinta sa-l ajute pe acel bolnav, care de fapt nu era un bolnav obisnuit, ci era ingerul lui Dumnezeu, inchipuit intr-un bolnav fara ajutor.
Este interesant de observat ca cei zece ucenici ai parintelui, desi erau cu totii impreuna, nu s-au simtit indemnati sa faca ceva concret pentru cel ce se intamplase a le fi in cale, in timp ce parintele, singur fiind, s-a gandit sa-l transporte in spate si sa nu-l lase acolo unde il intalnise.
Pe mine, de la prima lectura a acestui pasaj din Pateric, m-a surprins felul cum a intampinat bolnavul de pe cale constatarea celor zece ucenici, ca n-au ce sa faca cu el. Bolnavul, ca si cum ar fi fost de acord cu ei, ca intr-adevar n-au cum sa-l ajute, a zis: "Duceti-va si rugati-va pentru mine". Mie, acest cuvant a continuat sa-mi ramana in minte ca o ironie. Bineinteles, are si rugaciunea rostul ei, dar ea nu inlocuieste si nu suplineste ceea ce s-ar mai putea face si ceea ce ar mai trebui facut, adica mila, ajutorul material efectiv.

Rugaciunea in care nu-ti pui inima pentru aproapele nu-i rugaciune, ci formalitate si profesionalism. Numai la rugaciune putem sa stim ce legatura avem cu Dumnezeu, ce legatura avem cu oamenii. In rugaciune ne apar fel de fel de ganduri care arata cine suntem si ce suntem.

Iata ce frumos ne spune Sf. Ioan Gura de Aur, despre rugaciune: "...Ceea ce-i temelie pentru o casă, aceea-i rugăciunea pentru suflet. Toţi trebuie să punem întâi în suflete rugăciunea ca pe o rădăcină, ca pe o temelie, pe care să zidim apoi cu râvnă şi curăţia, şi blândeţea, şi dreptatea, şi grija de săraci, şi toate legile lui Hristos, pentru ca, trăind după ele, să dobândim bunătăţile cele cereşti cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă şi putere în vecii vecilor! Amin."

Uneori pornesc din sufletul nostru rugăciuni adânci şi fierbinţi, dar din cuprinsul lor nu se pot se pot desluşi nici numai cereri, nici numai mulţumiri.
Spre exemplu:
De ce ne simţim datori să înălţăm rugăciuni către Dumnezeu, când privim un răsărit sau un apus de soare? Dar când privim la frumuseşea neântrecută a primăverii? Dar când ne dăm seama de frumuseţea şi măreţia lumii?.....Pentru că vedem în toate acestea, mărirea şi puterea lui Dumnezeu




Inchei cu un citat din Parintele Dumitru Staniloae:







"L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu. Apoi in carti, in idei si simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Intr-o zi am descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii ca e cu putinta sa-L intalnesti pe Dumnezeu in mod real prin rugaciune. Si atunci L-am auzit spunandu-mi: indrazneste sa intelegi ca te iubesc. Atunci, cu rabdare, m-am pus pe lucru. Astfel am inteles treptat ca Dumnezeu este aproape, ca ma iubeste si ca umplandu-ma de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalti. Am inteles ca iubirea e comuniunea cu Dumnezeu si cu celalalt. Si ca fara aceasta comuniune, lumea nu e decat tristete, ruina, distrugere, masacre. Sa vrea numai, lumea, sa traiasca in aceasta iubire, si atunci ar cunoaste viata vesnica."

Când noaptea grea...

( 26 martie 2008...când nu poţi ţine privirea în Sus, spre Domnul,...primeşte mustrarea şi ascultă sfatul unui frate şi prieten....şi, în scurt timp, veţi privi amândoi spre Cer ...şi Cerul spre voi, picurând peste creştet roua din zorii binecuvântării divine....)

CÂND NOAPTEA GREA

Când noaptea grea a necredinţei,
Se lasă rece peste fire,
Mijesc fiorii neputinţei
Uitând de Nuntă şi de Mire.

Iar dacă-n Sus ridic privirea,
Mă vor mustra preablând din stele
Atâtea raze..., şi Iubirea,
În neagra noapte-a vieţii mele.

Va picura din raze rouă,
Oprindu-se timid pe geană,
Vestind că-n zori o zi mai nouă
Va pune-alin pe orice rană.

Aştept, Iisuse, ca seninul
Să înfloresca-n albăstrele
Cu inima având preaplinul
De plânse versurile mele.

Presimt că-n roua dimineţii
Va străluci doritul Soare,
Şi toată negura tristeţii
Va cerne stele-a Sărbătoare.

Iisuse, fă-mi mărgăritare
Din roua lacrimilor reci,
Şi fă să strălucească-n Soare
Nădejdea şi Iubirea-n veci.

Şi iartă-mi, Doamne, necredinţa
Când uit că braţul Tău mă ţine...
Şi-ţi mulţumesc de biruinţa
Ce-o-mpart cu fraţii şi cu Tine!


sâmbătă, 4 iulie 2009

Binecuvântată noapte


Binecuvântată noapte, gazda rugăciunii mele,
M-ai strigat din adormire, mi-ai trezit în gând nesomnul
Printr-un cântecel de greier şi prin licăriri de stele,
M-ai răpit din aşternuturi ca să fiu mai lângă Domnul...

Mi-ai dat luna ca să-mi fie candelă ce luminează,
Florile le-ai ţinut treze să asculte rugăciunea,
Câinilor le-ai spus să tacă, zeci de licurici veghează,
Toţi aşteaptă ca să vadă omul ce-şi trăia Minunea...

Dar în zări, pe la ferstre, mai văd luminiţe-aprinse,
Din bordeie fericite, îngeraşi spre Ceruri zboară…
Ce frumos urcă la Tatăl a' credinţei noastre vise,
De atâta bucurie, sufletul mi se-nfioară!

Binecuvântată noapte, drum spre-o albă dimineaţă,
Liniştea ta fie leagăn rugăciunii noastre sfinte,
Iar când ne-or trezii cocoşii pentru-o nouă zi din viaţă
Să purtăm în suflet Dorul de al nostru Drag Părinte!

Slăvit să fie Domnul!

vineri, 3 iulie 2009

Flori de primăvară şi iubire














( ianuarie 2008 - ianuarie 2009 - când anul întreg îţi pare primăvară...)









FLORI DE PRIMĂVARĂ ŞI IUBIRE

Fluvii de iubire
Îngheţate-n albii
Îşi mângâiau durerea
în albul rece-al iernii,
Sperând într-o minune,
Dorind reînvierea...

...

Deodată, dinspre apus ,
a început s-adie
parfum de primăvară,
mireasmă ce îmbie
spre stări din Veşnicie ...
Pe aripi de iubire,
pe aripi de visare
un trandafir catifelat,
ca sufletul de înger,
c-un surâs îşi deschise
petalele de vise,
una câte una...
Avea parfum de veşnicie...
Abia atunci mi-am dat seama
De dorul ce-l purtam în piept...
Şi-am hotărât s-aştept...

Aveam nevoie-aprinsă
de primăvară-n suflet.
Iubirea mi-era stinsă...
Voiam să-mi umplu braţele
cu flori de primăvară,
cu flori de iubire,
de-acea iubire sfântă, rară...
Doream să respir dor,
să respir nemurire,
şi să mă alint cu rouă...
Să cuprind cu braţele-amândouă
Toată zarea cea albastră.
Lăuntrul meu tremurător
chema tot Cerul...
Şi-am început să murmur
Tainic psalm de dor...
de dorul unei raze curate,
dor de soră şi de frate...

Nu o zăream...era ascunsă...
O simţeam vibrând.
De dincolo de cuvinte,
O simţeam bună şi caldă,
Statornică şi sfântă...
Simţeam cum în lacrimi
Fiinţa mi-o scaldă...
Şi-am început din nou
să şoptesc ca un ecou
Tainic psalm de dor...
Şi-n vers de psalm şoptit
Tainic mi-a zâmbit...

Cum să nu o preţuiesc?
Cum să nu o iubesc?

E dorul meu din oglindă
E levănţica de la grindă,
Ce-am învăţat s-o pun sub pernă
Ca să visez doar îngeri...

E visul şi ruga cu lacrimi fierbinţi
E zborul alb de îngeraş
Sau de gingaş fluturaş
Ce zboară în zboruri cuminţi
Cu aripi de petale
ninse cu praf de stele...

E minunea-albastră-a zorilor
Din seninul licărind-al ochilor,
E zâmbetul ce-l dăruiesc
Când de ea îmi amintesc.

Cum să nu o preţuiesc?
Cum să nu o iubesc?

Pentru Soarele ei drag
inima-mi lărgesc...